AUDIO / Eroii uitați ai băncilor timișorene (II) – Frontz Döme
Al doilea episod al serialului dedicat antrenorilor din fotbalul timișorean în perioada interbelică ne prezintă povestea lui Frontz Döme. Antrenor al Chinezului în perioada de glorie, s-a remarcat prin descoperirea și promovarea unor fotbaliști ce aveau să scrie istorie în deceniul următor.
Articol de Gabriel Toth, 29 decembrie 2025, 12:05
Timișoara anilor 20 mustea de talente fotbalistice. Pe maidanele din Fabric, Iosefin, Elisabetin și mai ales Mehala zilnic era o hărmălaie de nedescris. Sute de copii alergau cât era soarele pe cer după mingile lor – de cele mai multe ori improvizate. Iar prin norii de praf ridicați de tropăitul picioarelor deseori desculțe srăluceau zeci de diamante neșlefuite.
Dacă în Timișoara n-ar fi activat oameni autentici de fotbal precum Frontz Döme, e foarte probabil ca referințele noastre legate de Chinezul sau Ripensia să fi fost astăzi mult mai sărace. „A fost cel mai mare antrenor pe care l-a avut vreodată România”, povestea Zoltan Béke, unul dintre acele diamante descoperite, la Timișoara, de Frontz Döme.
Pe numele său real Frontz Antal – ortografiat și Franz sau Frank – s-a recomandat mereu cu porecla pe care o primise încă de cât era un tânăr fotbalist – Döme, care după unele surse s-ar traduce prin „pacoste”.
De ce i se spunea așa, ne e imposibil să știm cu exactitate. Ceea ce cunoaștem însă e că s-a născut la Budapesta, pe 3 septembrie 1889, și a avut o carieră de jucător medie spre modestă, întreruptă prematur de o accidentare.
A început la un club mic, URAK, iar apoi a fost componentul marii echipe MTK, evoluând doar două partide în campania ce a dus la titlul național din 1908. A mai jucat apoi la cluburi precium Testvériség și Törekvés înainte de a-și agăța ghetele în cui pentru a-și începe munca de antrenor.
În această postură, a început la Budapesti SE, a continuat la Vivo AC, iar apoi s-a consacrat la unul dintre cluburile importante ale capitalei maghiare, Vasas.
Dintr-o echipă relativ modestă, gruparea muncitorilor de la căile ferate a ajuns să deranjeze granzii Ferencvaros și MTK, remarcându-se printr-un stil de joc ofensiv, atractiv pentru public.
Dintr-un număr din 1972 al revistei budapestane „Labdarugas” – adică „Fotbal”, reușim să aflăm câte ceva despre stilul lui Döme:
„(…) i-a pus pe atacanți să exerseze atacuri cu schimbarea poziției, deplasând centrul de greutate de pe o aripă pe alta și centrări lungi și precise.
Micii atacanți ai echipei Vasas aproape niciodată nu au fost nevoiți să lupte corp la corp cu fundașii lor puternici, deoarece jocul inventiv, rapid și variat și mișcarea fără minge însemnau că exista întotdeauna un om liber în linia de atac.
Desigur, Vasas nu putea câștiga campionatul, șansele sale erau modeste, nu achiziționa jucători, doar se antrena, dar totuși mii de oameni veneau la meciurile sale pentru că știau că aici pot vedea un fotbal cu adevărat frumos.
Frantz Döme a fost primul antrenor din țara noastră care a trăit cu adevărat alături de echipa sa, s-a preocupat de viața privată a jucătorilor și de cei mai tineri. Nu era nicio problemă să iasă pe teren și să caute talente. Dacă un copil aplica la Vasas, îl testa întotdeauna personal și abia apoi îl preda antrenorului de tineret”.
Döme a fost apoi angajat de vechiul său club, MTK, având o contribuție la titlul cucerit în 1923. A pregătit-o mai apoi pe SK Bratislava, pentru ca, la finele anului 1924, după o scurtă revenire la Vasas, să ajungă la Chinezul Timișoara.
Cristofor Alexiu și-a început celebra lucrare, „Ripensia, nostalgii fotbalistice”, cu un istoric al fotbalului timișorean dinaintea apariției primului club profesionist din România.
Iar în cele câteva pagini în care vorbește, pe larg, despre Chinezul, s-a oprit asupra unui singur antrenor – Franz Döme. Pe care îl descrie astfel: „un ins echilibrat și cu mult simț practic. (…) După jocul oficial de diminică, lunea se făcea pregătirea fără minge, iar joia un antrenament foarte serios, dublat de jocuri între apărare și atac, cu momente de oprire și de reluare a unor situații tactice. Urma analiza partidei precedente. Vineri – antrenament individual, apoi masaj și băi de abur la Băile Neptun”.
La Chinezul, Döme avea pe mână un grup care, pe bună dreptate, plesnea de talent. Violeții cuceriseră campionatul României în precedentele trei ediții și nu dădeau semne că ar fi obosit.
Doar că sosirea antrenorului budapestan la Timișoara a venit cum nu se poate mai bine, într-un moment al schimbului de generații. Mihai Tänzer, care încă nu împlinise 20 de ani și era deja titular incontestabil în echipă, a fost fixat de Döme pe postul pe care avea să se consacreze, cel de extremă dreapta.
Tocmai pentru acest fler, de a-i adulmeca postul nativ, deși nu evoluase niciodată în acea zonă a terenlui, Miși Tänzer a declarat, în mai multe rânduri, că Frontz Döme a fost cel mai bun antrenor pe care l-a avut.
Tot el a avut un merit esențial în șlefuirea, repoziționarea sau promovarea de la juniori a unor nume care ulterior au ajuns și în echipa națională: Adalbert Steiner, Emerich Vogl, William Zombory, Zoltan Béke, Nicolae Kovacs, Eugen Lakatos sau Lucian Gruin.
A fost extrem de implicat în viața fotbalistică a Timișoarei. În ziarele locale ale vremii îl regăsim printre arbitrii meciurilor de juniori din oraș. Iar în perioadele de pauză cu Chinezul, se ocupa și de instruirea altor echipe locale – Banatul, RGMT sau Kadima s-au numărat printre echipele despre care știm că au beneficiat de expertiza sa.
Cu Frontz Döme pe margine, Chinezul nu s-a clintit din marșul triumfal pe care îl începuse în sezonul 1921-1922 în campionatul românesc. Ba mai mult, pașii parcă au devenit mai fermi.
Violeții au devenit campioni din nou în 1925, 1926, iar la plecarea budapestanului de la echipă, la mijlocul sezonului 1926-1927, erau toate premisele pentru cucerirea celui de-al șaselea titlu consecutiv, fapt pe care Chinezul avea să-l realizeze cu Eugen Konrad pe bancă.
O formulă utilizată de Chinezul în sezonul 1925/1926. De la stânga la dreapta: Matek, Tessler, Semler, Wetzer, Rossler, Ritter, Steiner, Hoksary, Vogl, Tanzer, Fenyvessi
(Sursa foto: druckeria.ro)
După despărțirea de Chinezul, Frontz Döme a mai rămas puțin în România. A fost angajat la Cluj, de clubul israelit Hagibor, dar din presa vremii aflăm că s-a ocupat și de pregătirea fotbaliștilor de la Universitatea în șederea sa de câteva luni pe Someș.
S-a întors în Ungaria, unde a activat, în prima jumătate a anului 1928, la Bocskai Debrecen, un club profesionist extrem de bogat, care a atras în acea vreme și o serie de jucători timișoreni. Acolo, Döme s-a reîntâlnit cu foștii săi elevi de la Chinezul, Gusti Semler și Paul Teleki.
S-a despărțit de Bocskai în vara lui 1928 și bătuse palma cu gruparea budapestană Kispest – viitoarea Honved. Dar un accident vascular celebral l-a țintuit la pat și, în cele din urmă, l-a răpus, la 18 noiembrie 1928.
Încheiem prin a-i da cuvântul, din nou, lui Zoltan Béke. Iată citatul integral din interviul acordat în 1936 ziarului Capitala, din care, în introducere, am inserat un fragment:
„El a creat toate talentele care au dat strălucire soccerului românesc. A fost cel mai mare antrenor pe care l-a avut vreodată România. De la el am luat sfaturi, am jucat și am privit la cei mari. De asta afirm fără preget că sunt călit la școală bună”.
Episodul dedicat lui Frontz Döme, realizat de Gabriel Toth și difuzat în ediția de astăzi a emisiunii Arena Radio, poate fi ascultat aici:
