AUDIO / Eroii uitați ai băncilor timișorene (IX) – Karl Heinlein
În prima jumătate a anului 1937, Ripensia Timișoara a fost antrenată de Karl Heinlein. Fostul internațional austriac nu a avut însă un mandat de succes pe Bega, unde a nimerit într-o perioadă tulbure din istoria clubului, marcată de greve ale fotbaliștilor.
Articol de Gabriel Toth, 1 februarie 2026, 10:36
Nu întotdeauna importurile de antrenori din Europa Centrală au avut efectul așteptat de suporteri și conducere. Chiar dacă trecutul fotbalistic îi recomanda din plin pentru reușită, unii dintre ei n-au avut inspirația necesară, poate nici nu s-au adaptat mediului sau pur și simplu au nimerit într-un moment nepotrivit pe Bega.
E cazul lui Karl Heinlein, antrenor al Ripensiei în prima jumătate a anului 1937. Austriacul plonjase direct într-un conflict mocnit între jucători și conducere, astfel că șansele redresării corabiei spre un nou sezon cu trofee părea din start sortit eșecului.
Născut la 25 martie 1892 la Viena, Karl Heinlein a făcut parte din generația marilor fotbaliști ai Austriei din anii de dinainte și de imediat după primul război mondial. A cunoscut consacrarea la una dintre grupările de top ale capitalei, Wiener AC, alături de care a devenit campion național în 1915, într-o generație în care mai străluceau Studnicka și Kohn.
Un atacant prolific al vremii, Heinlein a fost și selecționat în două rânduri de legendarul Hugo Meisl în naționala Austriei. Destul de timpuriu, a fost atras și de meseria de antrenor, iar în perioada 1919-1921 a coordonat din teren formația iugoslavă Građanski Zagreb (actuala Dinamo), pentru care în 36 de jocuri a înscris – atenție! – 39 de goluri.
Tot ca antrenor-jucător a mai activat, până la mijlocul anilor 20, la First Viena și apoi la clubul german SV Wiesbaden.
A ajuns în fotbalul spaniol, unde și-a creat un renume destul de bun. „Carlos” Heinlein, cum îl numea presa iberică, a antrenat-o vreme de trei ani pe Club Esportiu Europa, o echipă din Barcelona – care există și azi și evoluează în al treilea eșalon spaniol. A nu se confunda cu FC Barcelona – pentru că în presa vremii și în unele lucrări de specialitate din România se menționează că Heinlein a pregătit gruparea blau-grana.
Au urmat apoi mandate mai degrabă scurte în Austria, Germania și Elveția, la grupări precum, Hakoah Viena, Kiel, Hassia Bingen, FC Luzern sau Wacker Vienna, pentru ca la începutul lui 1937 să ajungă la Ripensia Timișoara.
Pentru a vorbi despre mandatul lui Heinlein la Ripensia, trebuie să contextualizăm puțin și să prezentăm situația în care se găsea echipa.
După o stagiune glorioasă cu Eugen Konrád la timonă, soldată cu primul și singurul event campionat-Cupă din istoria fotbalului timișorean, Ripensia nu s-a regăsit în toamna lui 1936 și, prin prisma unor rezultate contradictorii, a încheiat turul pe locul 2 în Divizia A, în spatele liderului Venus și la egalitate de puncte cu CFR București (adică Rapid) și Gloria CFR Arad.
Anul începuse cu promisiuni mari, inclusiv cu o invitație la turneul de fotbal organizat cu prilejul Expoziției Internaționale de la Paris. „Ripi” n-a mai ajuns în capitala Franței, iar turneul a fost câștigat de Bologna după 4-1 cu Chelsea Londra. S-a mai vorbit despre un lung turneu de primăvară în Italia, Spania și Portugalia, nici el materializat. Ștefan Dobay explică în autobiografia sa, Șut… goool! că „pentru Ripensia nu mai era rentabil să se deplaseze pentru sume derizorii, deși primea mereu invitații. Conducerea clubului, pe bună dreptate, nu accepta să susținem partide neremunerate corespunzător, numai de dragul turneului”. Astfel, Ripensia a rămas să joace în zonă, în Fratelia, la Jimbolia, Caransebeș sau Deta.
Karl Heinlein a sosit la Timișoara la începutul lunii februarie și a găsit o echipă cu multe probleme medicale, cu jucători trecuți de prima tinerețe și care păreau greu de motivat.
Cu o săptămână înaintea reluării campionatului, Ripensia a susținut un amical cu marea rivală Venus, la București. Un meci care a fost intens promovat în presa vremii – mai mult chiar decât unele confruntări oficiale dintre cele două echipe care au marcat fotbalul românesc al anilor 30. Partida s-a disputat pe 21 februarie 1937, pe stadionul „Negrilor din Spai”, acoperit cu zgură și îmbibat de apă. Iar scorul a fost unul catastrofal: 9-2 pentru Venus.
Imediat după acest meci, Ripensia a fost zguduită de un scandal intern. Potrivit Gazetei Sporturilor, din 28 februarie 1937, „Jucătorii echipei au alcătuit un memoriu în care își manifestă nemulțumirile. (…) Jucătorii cer un tratament mai omenos și rezolvarea imediată a chestiunilor financiare. O altă nemulțumire a jucătorilor este aceea că Schwartz, Bindea, Dobay și Kotormany au fost suspendați din serviciile pe care le dețineau la primăria orașului Timișoara. (…) În altă ordine de idei, jucătorii Ripensiei cer mărirea primelor: pentru un match câștigat jucătorii vor primi câte 1200 de lei, iar pentru un egal 600 de lei. (…) Punctul culminant al memoriului este însă acela care cere suspendarea domnului Cornel Lazăr”.
Cu o zi în urmă, tot Gazeta Sporturilor specula că, pe fondul disensiunilor dintre o parte a jucătorilor și președintele Ripensiei, greviștii ar fi prejudiciat voit imaginea clubului în repriza a doua a amicalului cu Venus prin non-combat.
Imediat, clubul Ripensia, printr-un conducător nenumit a ieșit cu un comunicat în același cotidian bucureștean: „A fost publicată o chestiune internă a clubului, care nu trebuia să devină publică. N-a fost vorba despre o grevă sau o «revoluție», ci de o urâtă mașinație. Cea mai mare parte a jucătorilor noștri este angajată la Primărie. Șeful lor a hotărât… să fie debarcat președintele clubului, care este membru al unui alt partid politic, advers cu cei de la conducerea primăriei. Au ales o metodă simplă: au redactat un memoriu și au silit pe jucători să-l iscălească. Băieții nici n-au știut ce au semnat și, când au aflat ce s-a întâmplat, au fost într-adevăr consternați”.
Situația s-a detensionat la Ripensia în săptămânile următoare. Dar, cu siguranță, nu a fost un mediu de lucru optim pentru Heinlein.
Într-o astfel de stare de fapt, probabil că era mai mare nevoie de o mână forte, de o figură autoritară, iar tehnicianul austriac, bonom și lipsit de reacție, intuiție și fler, n-a răspuns necesităților de moment ale Ripensiei.
La începutul sezonului de primăvară, timișorenii mai nutreau încă speranțe la un nou titlu. Dar rezultatele au fost contradictorii, iar „trenul” s-a pierdut destul de repede: după 3-1 în derby-ul local cu Chinezul-ILSA, a urmat un eșec cu 3-1 la AMEFA Arad. După 6-1 cu Gloria CFR Arad, au venit două eșecuri legate cu bucureștenele Juventus (1-2) și Unirea Tricolor (2-3). Iar după un 1-0 de prestigiu cu Rapidul, a urmat un eșec acasă, 1-2 cu Universitatea Cluj.
Contractul lui Karl Heinlein, scadent la finalul lunii mai, nu a mai fost prelungit. În Gazeta Sporturilor din 20 mai 1937, s-a anunțat că roș-galbenii au bătut deja palma cu succesorul acestuia, tot un austriac, Josef Pojar, atunci antrenor la Victoria Cluj.
Într-un interviu acordat ziarului Temesvári Hirlap, în iunie 1937, președintele Lazăr spunea despre Heinlein că „a fost foarte ezitant în inițiativele sale”.
Iar caracterizarea legendarului conducător al Ripensiei a fost susținută peste ani și de Ștefan Dobay, în cartea sa autobiografică: „Un bun antrenor, dar căruia îi lipsea autoritatea lui Plattkó, Kertész sau Konrád”.
Cariera lui Karl Heinlein a continuat până după cel de-al doilea război mondial, fără realizări spectaculoase. De la Ripensia, a plecat în Franța, la Nancy, pe care a promovat-o în prima ligă și unde l-a transferat pe un fost elev al său de la Timișoara, Iosif Moravetz.
Mai apoi, a antrenat naționala Norvegiei, echipa germană Biebrich, pe Blejerheide din Olanda și finalmente, la începutul anilor 50, gruparea austriacă Florisdorfer.
S-a stins din viață la Viena, pe 2 mai 1960, la vârsta de 68 de ani, și este înmormântat în Cimitirul Central din capitala austriacă.
Episodul dedicat lui Karl Heinlein, realizat de Gabriel Toth și difuzat în ediția de ieri a emisiunii Arena Radio, poate fi ascultat aici: