Gabriel Liiceanu la Timișoara: ”Mintea unui om care nu citește este, de fapt, mintea care merge în patru labe.” | VIDEO & FOTO

Momentele de răscruce ale omului: ridicarea în picioare a trupului, dar și a spiritului

Gabriel Liiceanu:

Manevra făcută de Noica comportă alt tip de separare. El nu pornește de la un gest conturat în nemijlocirea lui – dau un manifest, scriu la Europa Liberă! Nu! A dus în scena disidenței, în mod neașteptat, un lucru la care nu se gândise nimeni. Unul care hrănea mintea în mod sistematic. Altfel spus, un lucru fără de care mintea se atrofia. CULTURA. CARTEA.

Sunt convins că cele două MOMENTE DE RĂSCRUCE în ontologia individului, adică a fiecăruia dintre noi, sunt cele două momente: ridicare în picioare a trupului – MERSUL și ridicarea în picioare a spiritului – CITITUL. Mai sunt convins că MINTEA unui om care nu citește este de fapt mintea care, într-o oarecare măsură, merge în patru labe.

Aici nu e vorba de a face judecăți elitiste și așa mai departe. Este vorba de fenomene pur obiective.

Conferința ”În câte feluri se poate muri. Studiu de caz: Constantin Noica”

Aula Magna a Universității de Vest din Timișoara s-a dovedit joi seara neîncăpătoare pentru conferința susținută de unul dintre cei mai importanți filosofi și eseiști români contemporani – Gabriel Liiceanu. Dialogul, moderat de Mircea Mihăieș, a adus în prim-plan, conform organizatorilor,  teme esențiale despre condiția umană, sensul existenței și rolul literaturii și filosofiei în înțelegerea marilor întrebări ale vieții. Conversația a deschis perspective noi și a provocat publicul la reflecție și introspecție, dar și, în final, la un dialog cu invitatul. Evenimentul face parte din seria „La UVT, Cultura este Capitală”, inițiativă prin care Universitatea de Vest din Timișoara aduce în fața comunității personalități ale culturii contemporane.

00:00 1. Deschiderea și simplificarea filosofiei

Liiceanu își începe conferința autoironic, vorbind despre uitare, „neuroni eliberați” și familiaritatea cu sala, pentru a destinde auditoriul înaintea unei teme considerate sinistre: moartea. El contestă prejudecata că filosofia este complicată și rezervată unui cerc restrâns, propunând să abordeze limitele existenței umane în forme accesibile, pornind de la „crase banalități metafizice” și de la experiențele comune ale vieții.

05:43 2. „Avem o viață. Cum o trăim?“

Punctul de plecare este constatarea că nimeni nu a cerut să vină pe lume și că la naștere nu primim niciun „mod de întrebuințare” al vieții, idee ilustrată prin basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, unde copilul refuză să se nască până nu află pentru ce. Din acest gol de sens apare nevoia de modele: fiecare om, conștient sau nu, își alege, din familie, cercul de prieteni sau universul influencerilor, o anumită rețetă de viață, iar întrebarea esențială devine nu doar cum intrăm, ci și cum ieșim din viață – împăcați sau total neîmpăcați cu ceea ce am trăit.

11:36 3. Moartea lui Ivan Ilici și a lui Brigge

Liiceanu evocă două figuri literare decisive pentru înțelegerea felului în care poți muri: Ivan Ilici al lui Tolstoi, care descoperă pe patul de moarte că existența lui „trasă la șablon” – carieră, familie, convenții sociale – a fost în fond goală, și Marte Laurids Brigge din Rilke, nobilul danez care refuză moartea anonimă din spitalul parizian. Primul moare cu sentimentul că nu a făcut nimic cu viața lui, al doilea urlă pentru a-și apăra viața pe care a iubit-o prea mult ca să o accepte ca pe un simplu fapt medical, făcând din propria moarte un eveniment unic, „numai al lui”.

15:28 4. „Aș cere scuze că exiști“

Din Jurnalul de idei al lui Noica, Liiceanu citează formula tulburătoare „Aș cere scuze că exiști”, care exprimă un standard etic extrem: să trăiești astfel încât simpla ta prezență în viața celuilalt să fie un dar, nu o povară. Idealul, spune Noica, ar fi ca la capătul vieții să ajungi în situația de a cere scuze că pleci, nu că ai existat, adică să lași în urmă o astfel de dăruire încât dispariția ta să apară celorlalți ca o pierdere nedreaptă.

16:38 5. Manualul de rezistență a materialului uman

Liiceanu ia definiția tehnică a „rezistenței materialelor” – comportarea corpurilor solide deformabile sub acțiunea sarcinilor exterioare – și o mută asupra omului, văzut ca „material” psihic și corporal supus presiunilor istoriei. Deși fiecare ființă umană este unică, un „atom de demnitate și libertate” cu drept la viață decentă, istoria se dovedește a fi un enorm laborator al agresiunii, de la teroarea sovietică și Holodomor până la lagărele de muncă românești, unde agenți ai cruzimii testează cât poate îndura „materialul uman” înainte de a ceda.

26:40 6. „Omul, lucrul cel mai cumplit“

Pornind de la versul lui Sofocle „multe sunt lucrurile cumplite, dar nimic nu-i mai cumplit decât omul”, discutat de Heidegger, conferința analizează paradoxul unei ființe capabile să treacă brusc de la familiar la absolut nefamiliar și să își excomunice semenul din specia umană, ca și cum nu ar mai fi om. Petru Creția, unul dintre „marii oameni” cunoscuți de Liiceanu, vorbește despre „cruzimea rece de care urlă veacul”, afirmând că nu există nimic mai rău în sfera umanului și că nu avem niciun temei să credem că tortura, umilirea și teroarea vor dispărea vreodată, chiar dacă, în contrabalans, există mereu oameni drepți care fac ca lumea să poată „să țină”.

41:04 7. Dilema sacrificiului și cazul Mircea Vulcănescu

În dialogurile de la Păltiniș, Noica formulează o dilemă dură: este mai nobil să îți sacrifici viața pentru un gest exemplar de demnitate sau să o păstrezi pentru binele concret pe care îl poți face altora, în timp? Exemplul Mircea Vulcănescu devine decisiv: în închisoarea de la Aiud, își asumă vina colectivă pentru „vinovăția” de a fi vorbit, ajunge în izolatorul înghețat și, pentru a salva un tânăr leșinat, se întinde pe gheață și îl lasă să se încălzească pe spatele lui; tânărul scapă, Vulcănescu moare de pneumonie, iar Noica se întreabă dacă un asemenea „etic pur” nu anulează, totuși, răspunderea mai vastă pe care o avea față de ceilalți.

48:16 8. Noica la Pitești, Jilava și Văcărești

Destinul lui Noica în comunism trece prin toate cercurile infernului carceral: la Pitești este torturat sistematic, întins gol pe podea, acoperit cu o pătura pe spate și lovit cu biciul „până la pierderea cunoștinței”, metodă care îi lasă sechele pentru tot restul vieții. Apoi ajunge în Fortul 13 Jilava, labirint subteran al promiscuității, și la Văcărești, unde este operat de ocluzie intestinală cu mijloace primitive; când iese în 1964, la 55 de ani, este „jumătate mort”, fără dinți și cu privirea stinsă, dar păstrând în sine convingerea că omul este ceea ce rămâne din el după ce lumea l-a desființat.

1:10:04 9. Reînceperea: proiectul Păltiniș

În loc să se retragă într-o amărăciune discretă, Noica decide la 55 de ani să „reînceapă” viața, concepând la Păltiniș un proiect unic: o „școală de înțelepciune” în plin comunism, dedicată câtorva discipoli. Acolo nu se predau doctrine, ci se exersează „stări de spirit”: cultura devine instrument de mobilare a minții și de activare lăuntrică a libertății, o formă de rezistență prin spirit într-o lume în care libertatea exterioară este aproape inexistentă

1:17:04 10. „Deturnarea“ Securității și desfătarea închisorii

Noica acceptă să vorbească cu Securitatea nu din servilism, ci din calculul de a „deturna” instituția către cultură: sugerează burse, traduceri, proiecte intelectuale prin care România ar avea ceva de dat lumii. Paradoxal, el numește închisoarea „o desfătare”, pentru că acolo, în Fortul 13, deținuții au inventat „universități” clandestine, ținând cursuri orale de istorie, filosofie, literatură, limbi străine, transformând promiscuitatea și teroarea în ocazie de intensificare a vieții interioare.

1:32:22 11. Cele două ridicări ale omului

Liiceanu propune imaginea celor două momente fondatoare ale vieții: ridicarea în picioare a trupului, când copilul începe să meargă, și ridicarea în picioare a minții, când omul începe să citească cu adevărat. Cine nu citește, spune el, rămâne cu mintea „în patru labe”, iar „culturalismul Noica” devine, astfel, singurul „-ism” care nu e ideologie, ci credința că, fără cultură profundă, specia umană nu poate supraviețui demn propriei cruzimi.

1:44:00 12. În câte feluri se poate muri?

În final, întrebarea din titlu – „În câte feluri se poate muri?” – primește un răspuns prin viața lui Noica: poți muri biologic, poți muri moral prin lașitate sau poți, paradoxal, „refuza moartea” transformând-o într-un simplu episod al unui sens trăit până la capăt. După tortură, boală și umilință, Noica nu evadează din viață, ci o pune în slujba altora prin cultură, demonstrând că, deși cruzimea nu va dispărea, există oameni drepți și proiecte de spirit care fac ca lumea – și în primul rând lumea din noi – „să poată să țină”.

Surse foto:   facebook/instagram  Universitatea de Vest Timișoara,  fotografii aduse de invitat  și proiectate în sală

Gabriel Liiceanu la Bookfest

Scriitorul a participat pe scena Salonului de Carte  Bookfest  de la Timișoara la  lansarea unor volume ale Editurii Humanitas :

Ieri la 18 a fost în dialog cu Cristian Preda despre Condiția umană de Hannah Arendt.

Astăzi la 13:15 a lansat , în  dialog cu Radu Paraschivescu și Melania Cincea, propriile volume  Strigoii noștri și În singurătatea minții mele

Vom reveni cu ecouri de la aceste evenimente (inclusiv video) .