Concert Steve Hackett & Djabe, la Filarmonica „Banatul” din Timișoara

Faimosul chitarist STEVE HACKETT, fost component al legendarei trupe GENESIS, între anii 1970-1977, va cânta la Timișoara – Capitală Europeană a Culturii 2023, împreună cu trupa DJABE, una dintre cele mai importante formații de de jazz/world fusion din Ungaria.

Articol de Simona Stoița, 19 iunie 2023, 21:28 / actualizat: 20 decembrie 2023, 19:29

Concertul Steve Hackett & Djabe va avea loc marți, 20 iunie 2023, începând cu ora 20:00, la Sala „Capitol” a Filarmonicii „Banatul” din Timișoara.

Chitaristul Steve Hackett este cel mai important artist rock care vizitează Timișoara, în anul de Capitală Europeană a Culturii. Cariera solo a lui Steve Hackett numără 27 albume de studio și DVD-uri, printre care și câteva în colaborare cu GTR, Steve Howe și Chris Squire.

Înființată în urmă cu 26 de ani, câștigătoare a numeroase premii naționale și internaționale, trupa Djabe îi are în componență pe Attila Égerházi (guitar, vocals), Áron Koós-Hutás (trumpet), Zoltán Bubenyák (keyboards), Tamás Barabás (bass), Péter Kaszás (drums, vocals).

Concertul Steve Hackett & Djabe va fi deschis de grupul timișorean VanDerCris, condus de Horea Crișovan.

Evenimentul este organizat de Casa de Cultură a Municipiului Timișoara, ca parte a programului „Îndrăznește!/Dare!”, componentă „Timișoara, Capitală Europeană a Culturii”.

Interviu cu Steve Hackett, în exclusivitate; realizator Călin Pacatiuș, Radio Timișoara:

Cine v-a inspirat să cântaţi la chitară?

Când eram copil, ascultam The Shadows, Jet Harris, Keith Richards, Brian Jones, Jimi Hendrix, Eric Clapton, Jeff Beck, Andrés Segovia – un nume foarte important. Am ascultat tot ce se putea, şi nu doar chitara, ci toate instrumentele, dar sunt şi un mare fan al muzicii clasice.

Ce ne puteţi spune despre această pasiune?

La începutul anilor ’50, la radio se difuza muzica faimosului tenor Mario Lanza, a cărui voce mi-a plăcut foarte mult, urmat de Elvis Presley, Larry Elgart, big bands, toate în cadrul aceluiaşi program radio. La vremea aceea, fără să-şi dea seama, realizatorii de programe radio aveau o abordare de-a dreptul progresistă, oglindind un amestec de culturi şi epoci, geografii… Întotdeauna mi-a plăcut această perspectivă. Desigur, muzica s-a schimbat şi a devenit foarte specifică, deci pentru mine a fost un efort prelungit să îmi impun că nu trebuie să cânt într-un anumit stil, rigid. Mi-am spus că esenţialul e să pot găsi pasiunea, sinceritatea şi energia în muzică, indiferent de gen, fie el rock, blues, jazz, rock progresiv sau altceva. Muzica nu are limite. Spre deosebire de religie, o poţi venera ca pe un zeu, dar nu există păcate, nici „încălcări”, există doar puncte de întâlnire muzicală. 

Sunt onorat să mă aflu din nou în România şi să lucrez cu trupa Djabe. O astfel de colaborare te ține în formă și te determină să fii mereu inventiv. Am parte de experiențe sonore cu totul speciale și există o energie extraordinară! Iubesc diversitatea şi melanjul cultural.

E greu să descoperi adevărul muzicii clasice?

Cred că totul începe cu nişte sunete disparate, accidental. Cineva cântă întâmplător „ta-da-da-daa”, nu îi place cum sună, dar în ziua următoare îşi spune că ar putea folosi acordurile respective. E vorba despre primire, acceptare, refuzare, reluare, înnoire, optimizare a unei fraze muzicale. Indiferent că vorbim despre muzică clasică sau alt gen, toate sunt la fel. Pe parcurs pot apărea schimbări în coafură, culoarea pielii sau îmbrăcăminte, dar, în esenţa lor, toţi muzicienii sunt la fel.

În Marea Britanie avem mulți dirijori buni. Cu unii dintre ei chiar am lucrat, dar, de exemplu, London Chamber Orchestra nu a lucrat cu un dirijor în mod deliberat. Pe vremea aceea, cel care dirija era vioara întâi, concertmaestrul. Principala mea nemulţumire despre dirijori este legată de accelerarea tempo-ului. Dacă se grăbesc, zăpăcesc întreaga orchestră. Dar am observat că cei cu care mi-a făcut plăcere să cânt dirijează ceva mai lent, mai punctat. Asta este opinia mea personală despre dirijori.

A fost şi opinia lui Sergiu Celibidache…

Iată! Dacă vrei să auzi o interpretare excelentă a Bolero-ului lui Ravel, dă-le suflătorilor timp să îşi tragă sufletul după intervenţiile repetate. Altfel, e un dezastru. Dar, desigur, orchestrele sunt minunate. Au o energie foarte diferită de cea a unei trupe rock sau jazz, dar totuşi cred că fuziunea sau coliziunea celor două creează o deschidere. Unul din avantajele muzicii este că nu suntem limitaţi de politică sau religie. Muzica înseamnă spirit liber, limbaj universal, le aparţine tuturor, e un mesaj de pace. De pildă, e grozav să auzi că o orchestră reuneşte israelieni şi palestinieni, asta demonstrează că între muzicieni nu există bariere. Eu situez muzica înaintea celorlalte arte şi industrii. Când spui că un lucru este posibil, trebuie să fie posibil oriunde.

Compoziţiile timpurii, cu „Genesis”, sunt peisaje sonore creative, uimitoare şi fascinante. Ce influenţe au existat în acea perioadă, care v-au determinat să compuneţi în această manieră?

Piesele Genesis au fost compuse, în mare parte, împreună cu ceilalţi membri. În acei ani de început eram foarte intimidat de nivelul talentului compoziţional al celorlalţi. Ca urmare, m-am dezvoltat mai lent în ceea ce privește calitatea mea de compozitor. Dar exista și influenţa muzicii bisericeşti, cu orgile specifice, un gen care îi plăcea lui Tony Banks şi am găsit un numitor comun la acest nivel. Lui Peter Gabriel îi plăcea muzica experimentală, musique concrète, muzica celor de culoare, asculta Nina Simone. Phil Collins era interesat de big bands, de bateriști ca Buddy Rich, cu toate punctările şi sincopele caracteristice. Eu ascultam blues, muzica nativilor americani, dar ascultam şi muzică clasică. Prezenţa în Genesis a însemnat foarte mult pentru mine deoarece existau toate aceste influenţe, aşa că ne făcea plăcere şi, în plus, Anglia era un loc bun în care să te ocupi de muzică. Mă consider norocos că am avut şansa să mă formez în anii ’60. Eram prea tânăr să pot trăi din muzică, dar la începutul anilor ’70 am început să înregistrez albume. E cea mai bună profesie pe care aş fi putut să o aleg. Iubesc muzica şi am speranţe mari în continuare.

Legat de excelentele pasaje de chitară cuprinse în albumul „Seconds Out”, înregistrat de Genesis, în vara lui 1977, mulţi au remarcat piesa „The Carpet Crawlers”. Multe dintre compoziţiile dumneavoastră care au urmat conţin sunete similare, ambientale şi obsedante. Ce sunet de chitară electrică preferaţi?

Caut să mă exprim într-un stil care e în general asociat cu mine. Este vorba despre acele sunete obsedante pe care le-ai menţionat, sunete care uneori amintesc de o vioară, alteori de o voce sau un violoncel sau un amestec de alte elemente. Caut ceva care să reunească uneori reverb şi ecou repetat. Dacă e vorba despre fraze melodice lente, caut ceea ce numesc golden tone. Folosesc sunete diferite. De exemplu, într-o compoziţie recentă, asemănătoare stilului flamenco, am folosit sunete calde, deschise. La celălalt capăt al scalei se află înregistrări cu foarte puţine frecvenţe înalte şi frecvenţe joase foarte reduse. Când cânt mai rapid, sună aproape ca un clavecin sau ca un glockenspiel, dar când o fac ceva mai lent, e mai apropiat de violoncel, sunetul e mai estompat. Sunt culori tonale pe care le-am învăţat de la Andrés Segovia, pe care îl consider remarcabil în coloristica acestui instrument. Chitariştii vorbesc despre orchestraţii, dar prin asta se referă deseori la tonurile diferite pe care le obţii pe o chitară clasică. Este ca şi pianul pentru cei care cântă pe keyboard, există multe culori tonale diferite, flexibile.   

După ce am cântat cu Genesis, am făcut mai multe albume solo, pe chitară electrică, am colaborat apoi cu Steve Howe. Ulterior am dorit proiecte mai mici, în care să fac singur tot ce se putea. Aşa a apărut albumul Momentum. Am plecat în turneul de promovare, alături de fratele meu, flautistul John Hackett. Trupele progresive, ca Genesis, aveau concerte de amploare, iar eu doream să fac ceva mai aproape de rădăcini şi mai ancorat în realitate. Atunci m-am gândit să elimin tobele şi alte instrumente, până la a reduce trupa la ceea ce puteam face cu degetele pe chitară. Eram convins că şi aşa poţi oferi o satisfacţie ascultătorilor. Am demarat această metodă la începutul anilor ’80, pe albumul Bay of Kings, apoi am revenit şi mi-am dezvoltat ideile muzicale pe Momentum. A fost interesant pentru că a trebuit să mă gândesc la un mod diferit de prezentare. O numeam „muzică fără recuzită” şi aşa a apărut tonul meu unplugged. Cred că marea provocare este să faci un instrument să cânte. Nu e nimic mai greu decât asta, dar nu înseamnă că o faci fără bucurie.

Stilul dumneavoastră interpretativ a influenţat mari chitariști ca Alex Lifeson și Brian May. Trebuie să fie măgulitor…

Da, am fost surprins când Brian mi-a spus că a fost influenţat de solo-ul final din compoziția „Musical Box“, pe care am cântat-o cu Genesis. Cred că aceea a fost prima dată când cineva a făcut tapping pe chitară. Am încercat să fac chitara să sune ca un keyboard, pentru a putea face acele treceri. Încercam să cânt o frază muzicală pe care o auzisem la Bach şi mi-am spus că singurul mod de a reuşi este prin tapping. Practic, Bach este cel care a inventat tapping-ul. Nu eu, nici Eddie Van Halen.

L-ai amintit pe Brian May, care este un chitarist fabulos, mi-e prieten şi un om deosebit. Când vorbeşti cu el, îţi dai seama că este acelaşi pe scenă şi în afara ei, absolut natural. Îmi place când văd că muzicienii sunt entuziasmaţi de ceea ce realizează.

Cei mai mulţi artişti, atunci când sunt întrebaţi care este cel mai izbutit proiect al lor, se referă la cel mai recent. Vă raportaţi și dumneavoastră în acest mod?

Cred că cel mai important este întotdeauna următorul album, acela va fi „cel mai reuşit dintre toate”. Nu cred că există mai bun sau mai puţin bun, ci doar modul prezent de a realiza lucrurile. Dacă fac un album rock, e întotdeauna un amestec de stiluri şi asta mă frustrează permanent, deoarece nu poate fi niciodată destul de combinat sau destul de lung. Aşa că trebuie să fac mai multe albume.

Ce credeţi despre scena progresivă contemporană?

La începutul anilor ’70, nu eram conştienţi că ceea ce cântam se numea „progresiv”. Cred că în ideea de non-progresiv iei ceva şi condensezi ce îţi place la trupele respective din anii ’70. Trebuie să apară un sound de Hammond sau de mellotron. Desigur, erau sonorităţi deosebite, dar mai există multe altele în afară de ele. Sper că muzica progresivă nu va ajunge într-un stadiu limitat. Îmi place să compun şi să lucrez cu muzicieni în cât mai multe stiluri. Cel mai important lucru este să-ţi pierzi “teama”, deoarece toţi muzicienii au un fel de trac înaintea concertului. Nu există o garanţie pentru asta, ci doar revenirea de fiecare dată la acelaşi joc, la aceeaşi ecuaţie.

Aveţi o filosofie de viaţă?

Înainte de toate, cred că esenţa noastră este spiritul, că există o „viaţă de după”. Dar nu sunt religios, nici dogmatic, cred doar că trebuie să ne bucurăm cât mai mult de momentul prezent. Timpul pe care trebuie să îl exploatăm este acum.

AUDIO/ Interviu cu Steve Hackett, în exclusivitate; realizator Călin Pacatiuș, Radio Timișoara:

Foto: Radio Timișoara. Sursa foto afiș și foto reprezentativă: Casa de Cultură a Municipiului Timișoara.