AUDIO / Vestul Olimpic, episodul 2: Gheorghe Fiat
Boxul a adus României nu mai puțin de 25 de medalii olimpice de-a lungul timpului. Prima dintre ele a fost cucerită de un reșițean. În 1952, la Helsinki, Gheorghe Fiat a luat bronzul la categoria semiușoară, doar o accidentare gravă la mână răpindu-i șansa de a spera la mai mult.
Articol de Gabriel Toth, 13 ianuarie 2024, 12:57 / actualizat: 9 februarie 2024, 21:16
Reșița a fost și este unul dintre centrele pugilistice de mare tradiție ale României. Primul nume cu adevărat important ridicat de pe malurile Bârzavei a fost Gheorghe Fiat. Născut pe 14 ianuarie 1929, a fost mezinul unei familii numeroase, pentru care sportul cu mănuși nu constituia un mister. În 1943 – deci, la vârsta de 14 ani – s-a înscris la secția de box a Clubului Muncitoresc Reșița, unde l-a avut ca antrenor pe fratele său mai mare, Petru Fiat și pe Gheza Toth – ambii pugiliști cunoscuți și respectați în zona Banatului. După părerea fratelui său, boxul nu ar fi fost un sport potrivit pentru Ghiță. Dar ringul l-a atras pe mezinul familiei ca un magnet. A dovedit de la început abilități înăscute pentru acest sport, iar perseverența și seriozitatea din antrenamente l-au impus rapid printre pugiliștii de urmărit din Reșița, Banat și apoi din țară. În 1945, a debutat remarcabil, printr-o victorie în fața campionului orașului Timișoara la categoria cocoș, Eugen Fodor. Urmează apoi o serie de victorii cu boxeri din diferite zone ale țării, printre victimele sale numărându-se arădeanul Bellay, brăileanul Preoteasa sau bucureșteantul Mantoma. La 18 ani, palmaresul său arăta astfel: 26 de meciuri disputate, dintre care 25 câștigate și unul încheiat nul.
Confirmarea valorii sale avea să se producă spre finalul deceniului, când a început să domine întrecerile naționale. De altfel, în palmaresul său figurează șapte centuri de campion al României, cucerite în 1948, 1949 și 1950 – la categoria pană, 1951, 1952, 1953 și 1956 – la semiușoară.
Valoarea sa incontestabilă l-a smuls din Reșița – unde în paralel cu activitatea pugilistică lucra și în uzina metalurgică, cot la cot cu tatăl și frații săi. La fel ca orice sportiv care dovedea talent și valoare, a fost atras de cluburile departamentale din București. Mai precis, de C.C.A., viitoarea Steaua, pentru care avea să activeze până după Revoluție în calitate de antrenor și organizator de competiții juvenile. Consacrat deja pe plan național, și cu victorii repurtate și în concursurile internaționale, organizate fie la nivel de club, fie prin Federație, Gheorghe Fiat a fost una dintre piesele de bază la prima ediție postbelică a Jocurile Olimpice la care România lua parte. În 1952, la Helsinki, doar neșansa l-a împiedicat să ajungă în finală.
Problemele pentru Gheorghe Fiat, în întrecerea categoriei semiușoară de la Helsinki, aveau să înceapă încă din primul tur. Adversar i-a fost egipteanul Mohi Hamaky, care i-a aplicat o lovitură nu tocmai regulamentară, care i-a deschis arcada. De teama unei opriri pentru rănire, prin care risca să iasă din ritm sau – mai rău – din joc, Fiat l-a încolțit pe nord-african, pe care l-a surclasat. Tot prin decizie unanimă avea să se impună reșițeanul și în runda următoare, în fața irlandezului Kevin Martin, meci pe care l-a disputat cu arcada bandajată. În sfertul de finală, cu argentinianul Americo Bonetti, bandajul i-a căzut. Dar cum rana nu sângera abundent, arbitrul nu oprește meciul, iar cărășeanul și-a trecut în cont o nouă victorie categorică, prin care și-a asigurat prezența în semifinale și, totodată, pe podiumul de premiere. Se poate spune că Fiat a avut noroc în sfertul de finală. Un noroc ce s-a întors însă cu vârf și îndesat în penultimul act, în care bănățeanul a încrucișat mănușile cu polonezul Aleksy Antikiewicz. Chiar la primul schim de pumni, Fiat și-a fracturat mâna, fiind obligat să abandoneze dintr-o confruntare în care era văzut ca mare favorit. Astfel, reșițeanul Gheorghe Fiat, a fost obligat să se mulțumească cu locul III, alături de finlandezul Erkii Pakkanen, celălalt învins din semifinale.
În ciuda ghinionului teribil din penultimul act, Gheorghe Fiat a realizat o premieră istorică pentru boxul din România. Prima medalie olimpică din istoria participărilor noastre, cea de-a doua venind două zile mai târziu – argintul cucerit de Vasile Tiță la mijlocie.
De altfel, accidentarea gravă din semifinala olimpică avea să-l urmărească și în următorii ani, scurtându-i în cele din urmă cariera în ring. După întoarcerea din Finlanda, a fost operat la mâna rănită și a urmat un lung tratament. Chiar și așa, în 1953 obține din nou titlul națională, după ce întrecerile categoriei semi-ușoară fuseseră amânate cu două săptămâni cu acordul Federației, tocmai pentru ca medaliatul olimpic Fiat să își poată apăra centura. Cu puține antrenamente în spate, Fiat l-a învins în finală, după o luptă pasionantă, pe Luca Romano. Totuși, accidentarea gravă l-a forțat să boxeze tot mai rar, ultima zvâcnire venind în 1956, când a cucerit al șaptelea său titlu național și, totodată, ultimul.
„Sunt adeptul boxerului complet” – spunea Fiat, decenii mai târziu – „care în afara calităților necesare știe să lupte la fel de bine de la distanță, semidistanță și corp la corp, care blochează, eschivează, se deplasează. (…) Mă pasionează boxerii care fac scrimă pugilistică, cum se spune”.
Gheorghe Fiat s-a stins din viață la București, pe 22 august 2010, la vârsta de 81 de ani. Era maestru emerit al sportului și colonel în rezervă al Armatei Române.
La ediția de astăzi a emisiunii Arena Radio, ați putut asculta al doilea episod al serialului „Vestul Olimpic”, realizat de Gabriel Toth. Îl puteți reasculta aici:
ARHIVĂ
