OPINIE / Ce-am lăsat în urmă

Sirenele au răsunat astăzi pe malurile Begăi. Urletul lor grav ne amintește că acum exact 26 de ani, Timișoara devenea primul oraș liber de comunism. Cu prețul vieții a zeci de locuitori ai urbei. Tineri și bătrâni. Femei și copii. Și înainte, și după data de 20 decembrie. Timișorenii au înfruntat ploaia gloanțelor pentru un viitor mai bun. Un viitor pe care fiecare om are dreptul să și-l croiască. În care fiecare om poate călători și fizic, nu doar cu gândul. În care pe rafturile magazinelor nu se vor mai zări doar pânzele de păianjen.

Și, pentru că eram iubitori de sport și atunci, în decembrie 89, visam la un sport profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Condus de oameni pentru care termenul de „management” nu e doar un cuvânt care suna bine, scos din filmele hollywoodiene văzute, pe antenă, de la sârbi.

Visam la campionate fără o câștigătoare dinainte stabilită. Visam la echipe care să nu ia poziția de drepți în meciurile contra departamentalelor. Visam poate și la o deschidere a concepției în pregătire. Visam la meciuri televizate. Cât mai multe. Cât mai variate. La Liverpool – Manchester United. La Real – Barca. La Milan – Inter. Dacă se poate, în culori.

Din păcate, strict din punct de vedere sportiv, rămânem nostalgici pentru ce-am lăsat în urmă. În 1989, România era încă una dintre națiunile de top în sportul mondial. Trecuse doar un an de la ediția sud-coreeană a Jocurilor Olimpice, cea de la Seul, unde România a ocupat locul 8 în clasamentul medaliilor. Astăzi, ne pregătim să trimitem la Rio de Janeiro una dintre cele mai subțiri delegații din toate timpurile.

În Timișoara, căci astăzi e ziua de glorie a orașului, aveam, la 20 decembrie 1989, o echipă în Divizia A – pe Poli, două în Divizia B – CFR și Progresul, și alte două în Divizia C – UMT și Energia Auto. Astăzi, în primele trei ligi, Timișoara are două echipe care își dispută același nume.

În 1989, pe Bega activa, printre altele, o prim-divizionară de polo pe apă. Astăzi, acest sport a dispărut fără urmă din oraș. În 1989, exista o sală funcțională de atletism. Astăzi, atleții se antrenează iarna, pentru competițiile indoor, tot în aer liber. Arena UMT era o bijuterie cu iz britanic. Malurile Begăi erau înțesate de baze sportive. Iar terenurile de fotbal se găseau în fiecare cartier al orașului, majoritatea ocupate de mai multe echipe de categorie inferioară.

E drept, o bună parte a sportului românesc de dinainte de Revoluție s-a prăbușit odată cu închiderea marilor intreprinderi de stat. Unele total neproductive, altele falimentate artificial, privatizate după ureche sau, pur și simplu, vândute la fier vechi. Dar, în același timp, în 26 de ani de la revenirea în democrație, legea sponsorizării rămâne un vis pentru sportul românesc.

Gabriel Toth