S-a umplut paharul

S-a umplut paharul. Iar în urmă cu nouă zile, în clubul bucureștean Colectiv, a dat pe afară. Moartea celor 45 de persoane – și, din păcate, bilanțul e în continuă creștere – în acel incendiu devastator trebuie să ne trezească la realitate, măcar acum, la aproape 26 de ani de la Revoluția pornită de aici, dintre noi, de la Timișoara.

Piețele marilor orașe au fost luate cu asalt în fiecare zi a acestei săptămâni de oameni sătui de o clasă politică incompetentă, coruptă, dominată de traseism, aproape de cetățean doar în campanii electorale.

S-a umplut paharul. Iar asta în toate domeniile, inclusiv în sport.

Tot tragedia din Colectiv ne-a amintit despre starea precară a sălilor și stadioanelor noastre. Dacă arena cea mai încăpătoare și cea mai modernă a țării, cea Națională, din București, a ajuns să fie închisă din lipsa unui aviz al ISU, ce să mai spunem de cele vechi, multe dintre ele construite chiar dinainte de epoca Ceaușescu? Gândul mă duce tot aproape de casă, la stadionul „Dan Păltinișanu”. Care în ciuda numeroaselor cosmetizări din ultimul deceniu – asta ca să folosim un termen blând – tot reprezintă un pericol pentru spectatori măcar dintr-un singur punct de vedere: scările de acces. Tocite, abrupte, deformate de tasarea valului de pământ. Poate s-a uitat prea repede că acum nu foarte mulți ani, un suporter a murit, după ce s-a împiedicat pe scări la ieșirea de pe stadionul „Dan Păltinișanu”. Ca să fim mai exacți, s-a întâmplat după un Poli – Oțelul din 2006.

S-a umplut paharul. Prea mulți ani am ascultat pasivi discursurile înțesate de promisiuni ale politicienilor și declarațiile zeflemitoare ale patronilor de club. Prea mulți ani am asistat pasivi la scăderea performanțelor internaționale, în mai toate ramurile sportive. Am acceptat tacit un sistem corupt, de la conducători, până la antrenori de juniori. N-am acceptat să schimbăm nimic din ceea ce ne-a fost lăsat din epoca socialistă. Pentru că schimbarea însemna, în primul rând, infrastructură, iar infrastructura însemna bani.

S-a umplut paharul și în presa sportivă. Una prea ocupată cu goana după senzațional, cu instalatul echipamentelor în fața palatului vreunui brav cârmaci de club, cu întrebări de tipul „Ați auzit ce a spus X despre dumneavoastră?” Jurnalismul sportiv din România scapă din vedere esențialul, fiind preocupat cu detalii la fel de paralele cu subiectul precum șinele de cale ferată. Și, o spun cu mâhnire, am întâlnit băieți și fete școliți pe băncile facultăților de profil, care cred că jurnalismul se rezumă pur și simplu la can can.

S-a umplut paharul. Și, din păcate, n-am vrut, sau n-am putut să acceptăm că s-a ajuns prea departe, decât după producerea unei tragedii.

Gabriel TOTH