AUDIO/ VIDEO / Adela Mărculescu, Costel Constantin, Damian Crâşmaru şi Florina Cercel în Quartet, luni la Timişoara
Patru mari actori îşi unesc forţele într-un spectacol emoţionant, un adevărat elogiu adus artistului, a cărui bucurie de a „arde” în faţa publicului de oriunde rămâne nealterată de-a lungul timpului.
Articol de Radio Timisoara, 3 martie 2015, 21:40 / actualizat: 10 martie 2015, 11:47
Costel Constantin, Adela Mărculescu, Damian Crâşmaru şi Florina Cercel, sub bagheta regizorală a „neastâmpăratului” Dan Tudor, reuşesc împreună să sublinieze efortul de a susţine „un ultim concert” – de ziua lui Verdi – în faţa spectatorilor, de data asta de la azilul de bătrâni în care sunt obligaţi să-şi petreacă anii din urmă ai vieţii patru foşti artişti de operă care au format cândva un renumit Quartet.
I-am putut vedea alături pe cei patru luni 9 martie, în Sala Operei Naţionale din Timişoara.
Actriţa Florina Cercel a fost sărbătorită după spectacol de către Fundaţia Art Media pentru cei 50 de ani de teatru oferiţi publicului, din care o parte pe scena de la Timişoara.
Mai multe despre această reprezentaţie aflăm de la Simona Pele, în dialog cu Doina Popa, Preşedinte al Fundaţiei „Art Media” şi cu actriţa Florina Cercel:
Când s-a jucat pentru prima dată „Quartet”, Ronald Harwood avea 65 de ani. Există multe vârste critice în devenirea unui om, darămite a unui artist: omul e în criză și la 14 ani, și la 27 de ani, și la 33 de ani, și la 50 de ani.
Dar la 65 cumpăna este, intuiesc, cea mai grea. Îndeobște, atunci, oamenii încep să se pensioneze, își trăiesc, după posibilități, senectutatea, se gândesc la cum să dreneze mlaștini sau cum să îmbunătățească administrația blocului în care locuiesc, sunt obsedați de paralelograme sau de prețul morcovilor, se întorc la pasiunile din copilărie, colecționând cu acribie cadavre de insecte sau monezi din America Latină, după gust, cine are nepoți se bucură de ei, călătoresc mai mult, unii se înțelepțesc, alții doar înnebunesc, amintirile devin tot mai puternice și te îndeamnă să-ți scrii memoriile, chiar dacă nici măcar nu știi să scrii.
Există însă oameni pentru care schimbul acesta prezent-trecut este, mai mult decât pentru ceilalți, inacceptabil. Ei sunt cei care au trăit dăruindu-se unui public. Pentru ei, singurătatea de după căderea cortinei seamănă – ca să folosesc o metaforă la care s-a gândit și o scriitoare care s-a întâmplat să moară schizofrenică și tânără – cu acei fluturi atrași, fără recurs, de haloul lămpii aprinse într-o noapte fără altă lumină.
(Andrei Crăciun – în Ziarul Metropolis)
