In memoriam Ovidiu Giulvezan: „Sunetele vorbesc, cuvintele cântă”, ultimul volum

Personalitate a vieții muzicale, omul de cultură, Ovidiu Giulvezan a văzut lumina în localitatea timișeană Herneacova, în 21 ianuarie 1940. Destinul lui s-a frânt în 9 martie, la Timișoara.

Să sperăm că nu e ultima „spovedanie” în d-ale scrisului meu, spunea Ovidiu Giulvezan despre cartea sa, „Sunetele vorbesc, cuvintele cântă”.

„Sunetele vorbesc, cuvintele cântă”, volum publicat de Editura Gordian din Timișoara, în 2014, este ultima carte semnată de maestru.

Interviu în exclusivitate, 2014

(înregistrare de arhivă, fonoteca Radio Timișoara)

Titlul este primul semnal care atrage cititorul

„Sunetele vorbesc, cuvintele cântă”, carte semnată de Ovidiu Giulvezan. De ce acest titlu?

Ca și la altă carte, penultima, „Muzica din când în când”, mi se pare că titlul este primul semnal care atrage cititorul. Am un studiu, o comunicare pe care am făcut-o, în anul 1995, la Iași, despre „Muzicalitatea versului eminescian. O dimensiune închisă”; susțineam acolo că nu sunt lucrări majore, un poem simfonic, să zicem, sunt acele romanțe, lieduri… De ce? Cuvintele lui Mihai Eminescu cântă de la sine. Aproape că toți s-au temut să se mai apropie de ele, să le „muzicalizeze”, pentru că ar intra în derizoriu.

Cum arată cartea dvs.?

Am ținut ca începând cu coperta, cartea să atragă. Povesteam unui prieten, Marius Cozariuc, el a fost grafician și la Operă, că vreau să fac o carte. Într-o zi, mă sună: „Hai, că ți-am făcut o copertă!” Zic: „Dar să nu fie cu claviaturi, cu instrumente, cu portative…”  Fac o paranteză. La „Muzica din când în când” am făcut o copertă, în concepția „autorului”. Am găsit o revistă în care am văzut o cale ferată care se pierdea în orizont. Am avut într-un program de sală, cred că era Brahms, un dirijor așa zbârlit, l-am plasat cu cei de la editură la capătul acelei linii ferate. „Muzica din când în când” cred că sugera această copertă. Am prezentat-o la Facultatea de Muzică și am zis dacă din cartea asta am fost mulțumit de ceva este coperta, care e în concepția mea, la care, prietenul meu, George Găină, zice: „Da, este un autentic mers al trenurilor!…”
Toată sala a izbucnit în râs. I-am spus să nu fie și aici așa. Mi-a arătat-o, zic: „Aoleu, iară note, portative!” Când m-am uitat mai atent la ea, zic: „Da, dar asta n-am mai văzut!” Este un fel de tunel al timpului în care a făcut portativele circulare ca și cum se pierd undeva într-un „abis” al artelor, și asta mi-a plăcut. Și „sunetele vorbesc” este scris tot așa, nu este liniar, ci curbat. Coperta, zic eu, este interesantă.

Această carte reunește scrierile dvs. legate de evenimente și nu numai.

Totdeauna mi-a fost teamă în ceea ce scriu, să nu intru în derizoriu

Da, sunt patru capitole și pentru că ne aflăm la Radio, eu lucrând cândva în vremuri apuse la radio, timp de trei ani, am și niște materiale de pe vremea aceea despre Radio, cum era Radio-ul atunci. Bineînțeles că la ora actuală Radio-ul ca și multe alte lucruri, până și în cultură și în media, s-au schimbat foarte mult. Am și niște notări dedesubt. De exemplu, pentru o piesă muzicală de folclor se făcea o comisie care asculta și spunea: asta intră în fonoteca studioului, asta nu intră. Am putea spune că atunci era cenzură. Da, dar era o „cenzură” pe lângă cenzura, știm la care ne gândim. .. Era o „cenzură” muzical-culturală, adică nu puteau să intre texte aiurea, nu puteau să intre ritornele de altă factură decât cele din originea foclorului nostru, tradiția respectivă…  Acestea ar fi unele materiale, comunicări, altele sunt cronici, pentru că eu am avut niște ani când condeiul meu a amorțit puțin. Să sperăm că nu e ultima „spovedanie” în d-ale scrisului meu.
După aceea sunt recenzii și lucruri despre fostele mele cărți, apoi sunt niște corespondențe ale mele cu muziceni mai mult de la Cluj, de la București. Totdeauna mi-a fost teamă în ceea ce scriu, să nu intru în derizoriu. Am îndrăznit ca la anumite materiale să adaug cuvinte rimate. Mie îmi place foarte mult poezia, nu poezia albă, versul alb, ci poeziile cu rimă. De multe ori găseam două rime și după aceea urma restul versului. Cine va citi își va da cu părerea. Din două sute de exemplare, șaizeci le-am făcut deja cadou. Unii m-au și sunat:  „Vai, ce frumos!” Eu sunt încântat dacă este așa. Publicul va hotărî.

Primul material este un interviu pe care mi l-a luat Eugen Bunaru și se cheamă „În muzică nu se poate trișa”. Întrebările sunt foarte bune și în funcție de întrebări a ieșit și interviul foarte bun. Adică, de ce nu se poate trișa? Pentru că este ca și în medicină. Există un palmares. Este un chirurg bun, este un folclor al medicinei; un folclor al interpreților. Du-te la medicul ăla, că e un chirurg foarte bun; din zece operații n-a ratat niciuna.
Deci, dacă un interpret de muzică cultă, să zicem așa, este chemat și a doua, și a treia, și a patra oară, înseamnă că publicul, această „agora” a hotărât și nu este un juriu care știm că uneori mai poate fi subiectiv. Publicul poate fi și el, într-o măsură oarecare, subiectiv, dar știi cum e, muzica aceasta ne place, interpretarea ne place, a celuilalt parcă a lăsat de dorit…

Câtă nevoie de carte există în prezentul nostru? Și mă refer la cartea muzicală sau la cartea care scrie despre fenomenul muzical.

Cartea începe să fie pe planul doi, pentru că generația tânără, nu în întregime, nu mai citește carte. Citind un roman întreg pe Internet parcă nu e același lucru cu o carte în care te poți întoarce la pagina aceea unde ai găsit o metaforă, o imagine. Plus să nu mai vorbim despre aspectul „medical” sau cum să zic, al citirii foarte mult, a sta ore în șir pe Internet, pe ecran. Cartea este carte, pentru mine. Eu fac parte din altă generație, bineînțeles…

Următoarea întrebare poate e mai „abruptă”. Cât de importantă sau de absentă este critica muzicală?

Critica muzicală poate că și astăzi lipsește aproape cu desăvârșire

Ai atins un subiect.  Am scris un material odată, nu pot să-i zic cronică. Critica muzicală poate că și astăzi lipsește aproape cu desăvârșire. Am scris un material cu titlul „Precaritatea criticii muzicale”, în care s-au strecurat niște aberații. Găseam acolo „expresii”… pentru că acum se face ziaristică. Dar eu vedeam ziaristica așa: ai făcut Agronomia, faci ziaristică agronomică, faci Conservatorul, te ocupi de critica muzicală. Am găsit „expresii”, ca: „domnul maestru”… Dacă e maestru, nu mai trebuie să spui că e și „domnul”, deci nu stăpânesc limbajul. Parcă așa ceva m-ai întrebat. Și care este rolul criticii? Toți colegii noștri, interpreții muzicali, sunt alarmați: „D-le, dar nu mai există critică?” Există, dar pe ziare electronice. Până și ziarele pe suport de hârtie apar și electronic și atunci acolo mai găsești, dar critica nu știu dacă e la obiect… Știi, ar trebui să vină o generație nouă de critici muzicali pentru că, să mă scuze toată lumea, Școala și nu numai cea muzicală a decăzut puțin din cauză că sunt foarte multe facultăți și atunci nu avem candidați la admitere și-i luăm oricum, dar în această masă de studenți sunt unii foarte buni.
Dintre cei foarte buni, cum e și cazul Medicinei, foarte mulți s-au dus în alte țări. În Elveția și în Germania sunt foarte mulți absolvenți, chiar de la Facultatea de Muzică din Timișoara. Pe vremuri primeam absolvenți, veneau pentru maestrul Cannata, să facă flaut cu el, din Moldova și de pretutindeni, din Oradea, din Caraș-Severin. Cum e și la Teologie. În fiecare an sunt sute de absolvenți la Teologie, nu mai își găsesc parohii. Cam așa e și la noi.  Sau instrumente, de exemplu, care sunt în criză. Sunt foarte mulți clarinetiști, dar sunt foarte puțini contrabasiști, foarte puțini fagotiști. Vioară, pian, cam asta e baza.

Pe cine țintește cea mai recentă scriere, „Sunetele vorbesc, cuvintele cântă”?

Bineînțeles că în primul rând mă adresez generației mele, însă sper să adere și să o răsfoiască, nu de alta, dar zic eu că mi-a reușit oarecum acest titlu, „Sunetele vorbesc și cuvintele cântă”, pentru că sunt unele poezioare cum sunt versurile lui Eminescu, dar și sunetele lui Enescu sau ale oricui, chiar dacă nu au text ele vorbesc în felul lor, merg la sufletul omului, și atunci ar trebui să meargă în primul rând la publicul de concert și de operă, deși cronici de operă nu mai am în această ultimă „cărțulie”. Este un public format. Trebuie să ne cultivăm această latură a muzicii culte, să zicem așa.

Trupul neînsuflețit al conf. univ. OVIDIU GIULVEZAN va fi depus la Casa Funerară de pe Bulevardul Liviu Rebreanu nr. 98, începând de joi, 14 martie 2024, ora 16:00, până sâmbătă, 16 martie 2024, ora 11:00.

Înhumarea va avea loc sâmbătă, 16 martie 2024, ora 12:00, în Cimitirul de pe strada Rusu Șirianu din Timișoara.

Foto/Editura Gordian.