„Muzica este una dintre acele arte care te țin tot timpul tânăr” spune maestrul Peter Oschanitzky (interviu)

Opera Națională Română din Timișoara dedică o gală specială unuia dintre cei mai importanți artiști pe care i-a dat acest oraș: dirijorul și compozitorul Peter Oschanitzky.

Articol de Simona Stoița, 15 octombrie 2025, 13:41

GALA PETER OSCHANITZKY va avea loc duminică, 19 octombrie 2025, începând cu ora 18:00, în Sala de spectacole a Operei Naționale Române din Timișoara.

În program, lucrări de Verdi, Puccini, Mozart, Strauss, Kálmán și alți mari compozitori.

În decenii de activitate artistică şi didactică, distinsul muzician, Peter Oschanitzky, profesionist de excepţie, s-a remarcat prin delicateţe în relaţiile interumane şi eleganţă în transmiterea actului interpretativ.

Repere din cariera artistică

Născut la Timișoara, într-o familie pentru care muzica era o adevărată tradiție, maestrul și-a urmat chemarea cu dăruire și profesionalism, absolvind studiile de specialitate la Timișoara și București, la clasa reputatului dirijor Constantin Bugeanu.

Cariera sa a împletit armonios activitatea artistică și cea didactică, trecând prin posturi universitare la Timișoara și Osijek, dar mai ales prin experiențe de neuitat pe marile scene lirice.

La Opera timișoreană a condus destinele muzicale ale acestei instituții între anii 1975–1983 și 1991–1993, perioade marcate de creație și excelență, iar între acestea a fost dirijor al Filarmonicii „Banatul”.

Ulterior, Opera Națională din Osijek l-a invitat să-și continue misiunea artistică, însă legătura cu orașul natal nu a încetat niciodată: Timișoara l-a primit mereu cu emoție și recunoștință, onorându-l cu titluri și premii prestigioase.

Activitatea sa a fost recunoscută la nivel internațional prin distincții importante, precum Premiul „Pantheon” (Pescara, Italia) și Doctor în Muzică al Universității Belford (S.U.A.).

Repertoriul său, extrem de vast, parcurge un traseu care străbate toate genurile muzicale din creaţia românească sau universală.

În același timp, și-a înscris numele în rândul compozitorilor contemporani români prin lucrări de lied, muzică de cameră și operetă, între care se remarcă „Lijepa naša slavonska”.

A realizat o serie de înregistrări pentru Radio, TV şi CD cu orchestrele filarmoniciilor din ţară.

A realizat turnee artistice în ţările din fosta Yugoslavie, Germania, Bulgaria, Italia, Elveţia, Belgia, Olanda, Republica Moldova, Cehia şi Slovacia.

A fost invitat la pupitrul dirijoral al tuturor filarmonicilor şi operelor din ţară.

De la pupitrul Operei timișorene și al Filarmonicii „Banatul”, până la Opera din Osijek, Peter Oschanitzky a împletit arta dirijatului cu cea a compoziției și a formării de generații de muzicieni. (sursa info Opera Națională Română din Timișoara https://www.ort.ro/)

Interviu Peter Oschanitzky, dirijor:

©Opera Națională Română din Timișoara

Activitatea dvs. s-a împărțit pe mai multe paliere: dirijat, universitar, compozitor.

„Da, sigur, ați spus aici o ordine.

Cred că ați spus foarte bine această ordine.

În primul rând sunt dirijor.

 În al doilea rând, cadru didactic, și, poate, în al treilea rând, cu încercări de compoziție.”

dirijatul simfonic vs. dirijatul de operă

„Vreau să specific altceva.

Dacă dirijatul a fost, să zicem, ceea ce m-a atras cel mai mult spre muzică, dirijatul se bifurcă în două direcții nu contradictorii, dar cu pretenții complet diferite.

Este vorba despre dirijatul simfonic sau dirijatul de operă.

Orice tânăr dirijor când termină facultatea trage spre filarmonică.

La filarmonică dirijorul este „omul numărul unu”.

Este pe scenă, în fața orchestrei.

Se impune o săptămână la repetiție, în fața orchestrei, și realizează o lucrare.

La operă se schimbă toată treaba aceasta.

Dirijorul de operă trebuie să cunoască mai multe elemente.

El trebuie să se priceapă la vocea cântată, la balet, să cunoască și anumite elemente de regie artistică, deci ce se întâmplă pe scenă, pe lângă faptul că are orchestra în fosă.

Este o pregătire mai specială, care, din păcate, nu s-a făcut în cadrul facultății.

Noi am studiat dirijatul general, mai mult pentru simfonic decât pentru operă.

În istoria dirijatului se dovedește că drumul ideal pentru un dirijor este de la Operă spre Filarmonică.

Drumul invers este aproape imposibil.

De ce mari dirijori de filarmonică nu s-au îndreptat spre operă?

Au rămas dirijori de filarmonică, dar toți dirijorii de operă se duc la filarmonică.

M-am întrebat de ce? Și atunci mi-am dat seama că există o logică.

Dirijorul de filarmonică este omul care se impune în fața unui ansamblu.

Ceea ce cere el se execută.

Dirijorul de operă, sigur și el are pretenții și se impune, cere, dar având în vedere că are un ansamblu de 200-300 de persoane în care fiecare este o individualitate, este ceva specific.

Un solist poate să vină mai bine dispus, altul poate să vină cu vocea mai în formă, în ziua respectivă, sau mai puțin în formă.

Ca dirijor de operă prevăd ce se poate întâmpla, să-mi iau toate măsurile de siguranță.

Trebuie să dau publicului un lucru bine făcut, de calitate artistică.

Au plătit un bilet.

Vin să asculte o muzică, să le facă plăcere.

Sunt obligat ca în spectacol să caut să-i țin pe toți sub conducerea mea, normal, dar așa încât publicul să nu simtă niciun fel de neconcordanță.”

Sunteți profesionist, un om de o delicatețe și eleganță! În calitate de dirijor al unei producții complexe, cum se colaborează între capii de echipe – regizor, scenograf, coregraf, costumier?

„Eu am un principiu.

În munca mea, în domeniul muzical, cu oricine aș fi lucrat, indiferent că e filarmonică, operă, am avut întotdeauna principiul că Muzica nu se poate face cu forța și cu impusul, ci numai cu plăcerea și cu convinsul.

În fața unui ansamblu eu am să fiu întotdeauna simpatic, plăcut.

Nu cu durități, nu cu obligații.

Am să încerc să-i conving pe oameni, prin tot ce cer, sigur, în mod profesionist, să realizăm un spectacol sau un concert în cele mai bune condiții. Așa am pornit.

Ce înseamnă colaborarea?

Acum nu vorbesc despre spectacolele curente, ci de o premieră, deci un spectacol nou.

Când se pregătește acest spectacol se alege echipa de realizatori: dirijorul, regizorul, scenograful, costumierul, coregraful.

Eu ca dirijor trebuie să am cu toți acești oameni o întâlnire în care fiecare își spune părerea și în primul rând eu.

Ce vreau?

Cum vreau să fie spectacolul?

Ce aștept de la fiecare?

S-ar putea să nu fie toată lumea pe aceeași lungime de undă, să zic așa, când vorbim.

S-ar putea să fie contradicții.

Că regizorul cere un anumit lucru…

Să spun că asta muzical nu se poate sau că nu-i bine…

Totuși, în operă primul lucru este cântatul și după aceea vine „jucatul”…

Deci nu pot să ceri niște lucruri de la un solist, fiindcă regizorul așa vede momentul respectiv.

Desigur, aici nu sunt divergențe.

Sunt discuții, le înțelegem și le punem la punct.

Se pornește la o muncă în ansamblu.

Toți merg în aceeași direcție.

Majoritatea regizorilor cu care am lucrat aveau și pregătire muzicală.

Care este cel mai important lucru?

Toți factorii care contribuie la realizarea unui spectacol să cadă de acord asupra unui fel de a lucra sau de a pune în scenă o lucrare, și atunci va funcționa.”

Colaborarea cu toate compartimentele:

„Am numai cuvinte de laudă pentru orchestrele de operă.

Orchestra de operă este foarte maleabilă.

Orchestra de operă care este bine pusă la punct și are deja experiență, „înoată” după solist.

Acolo este o plăcere să acompaniezi un solist.

Sunt mici lucruri care nu corespund cu ceea ce s-a făcut la repetiții, de pildă.

Eu puteam la repetiții să opresc de o mie de ori să cer un anumit lucru.

Se poate întâmpla la spectacol să nu iasă treaba asta.

Asta nu înseamnă că decalăm tot ce se întâmplă muzical.

Corul se pregătește.

Maestrul de cor preia pregătirea până la un punct, după care vine dirijorul cu cerințele pentru lucrarea respectivă.

La balet e mai problematic.

Vă spun sincer, eu am dirijat foarte mult balet, dar nu sunt specialist în știința de balet.

Muzica trebuie să meargă în sincron cu ceea ce se întâmplă pe scenă, la balet.

Se vorbește cu maestrul coregraf care pune în scenă lucrarea respectivă.

Cu el în discuție se ajunge la o concluzie și se pune la punct.

Soliștii se pregătesc individual, fiecare cu un corepetitor.

Corepetitorii, la început, au discuția cu dirijorul, și ne punem de acord, cu tempii.

Corepetitorul preia solistul, îl pregătește muzical, apoi vin și îl ascult pe fiecare în parte, corectez sau mai cer ce cred eu de cuviință.

După care vine proba de ansamblu, când ne întâlnim cu toții, cu soliștii, cu pianul și se face așa-zisul „echilibru” între soliști.

Anumite voci trebuie să se audă mai tare, altele mai puțin, altele sunt mai importante, ca într-o orchestră.

Sunt voci mai importante, instrumente mai importante, pe porțiuni.

După aceea ne întâlnim cu ansamblul, ceea ce înseamnă cor, orchestră, balet și toți cei care fac parte. Asta în repetițiile generale cu orchestră.

Pe urmă vine regia.

Este o logică în „mersul pas cu pas” spre realizarea unui spectacol.

Nu pot să fac regie înainte de a face un ansamblu muzical.

Până când nu știu între ei ce cântă și cum cântă, nu pot merge la regie.

Eu trebuie să urmăresc niște pași logici.

Tot timpul se adaugă ceva –  regia, costumele, lumini, decorul…

În toate aceste acțiuni, totdeauna relația între mine, „conducător” să zic, și cei care stau pe scenă sau în fosă, trebuie să fie o relație de înțelegere, de bunăvoință reciprocă, să facem un lucru bun.

Nu forțat, nu cu amenințări, fiindcă muzica nu se poate face așa.

Ori faci din plăcere, ori nu o faci.”

Vă provoc să demontați un mit. Percepția că spectacolul de operetă sau de musical „se construiește mai ușor” decât cel de operă…

„Da, asta e o părere total greșită din start.

Orice gen, operă – operetă – musical, fiecare își are greutatea lui.

Pentru a îl realiza într-un mod profesionist, de înaltă ținută, cere pregătire și muncă, indiferent de care natură este.

Nu aș putea spune că dacă dirijezi o operetă, asta e mult mai ușoară decât o operă. Nu.

Fiecare gen își are specificul lui, cu pretențiile respective.

Eu ca dirijor trebuie să le cunosc pe toate și să le pot face față, ca publicul să aibă un spectacol bine realizat din punct de vedere artistic.”

Numărul spectacolelor pe care le-ați dirijat este imens. Vă întreb, totuși, care sunt spectacolele de operă pe care doriți să le dirijați sau cele pe care ați dori să le dirijați și încă nu s-au înfăptuit?

„Vă spun sincer, nu sunt omul care zice că eu prefer asta, sau asta.

Mulți m-au considerat și mă consideră și astăzi că sunt un dirijor mai spre operă și mai spre muzică romantică.

Adică un dirijor de Puccini, Mascagni și Verdi, decât, hai să zicem, Mozart sau Haydn, mai „matematici”…

Alții consideră asta despre mine.

Eu nu consider asta.

Mă simt într-adevăr atras de muzica romantică, fiindcă este o muzică în care eu pot să-mi exprim mai mult libertatea.

Muzica clasică, preclasică, cere foarte multă exactitate, parcă este „matematică”, pe când romantismul, aici poți „să te plimbi”…

Pentru un dirijor înseamnă mult, fiindcă el poate să-și dovedească aici aptitudinile și tot ce ține de realizarea unui spectacol, mai bine decât la un spectacol strâns, mai „matematic”.

Eu niciodată nu mi-am pus problema că aș dirija mai mult acel spectacol sau acel compozitor… Nu, nu.

Oricare spectacol pe care l-am primit și l-am făcut, l-am privit cu aceeași seriozitate, cu același profesionalism și am căutat să îl realizez cât mai bine.

Ce înseamnă un repertoriu?

Repertoriul este enorm.

Am dirijat operă.

Am făcut repertoriu mare, pentru că Opera din Timișoara a avut un repertoriu mare și are și la ora actuală.

Am fost și la Filarmonică. Și acolo, repertoriu enorm.

Am fost în Croația, tot la Operă.

La Opera din Croația, interesant, calitativ nu aș putea spune că am „câștigat” ceva, vorbesc ca muzician, dirijor.

Dar ce am câștigat acolo este un repertoriu care nu se face niciunde în lume.

Au pus în spectacol opere care nu se cântă aproape niciunde sau rar, poate la un festival.

Mi-am adăugat la repertoriul pe care l-am avut încă vreo 10 sau 12 titluri pe care niciunde nu le-aș fi putut dirija.

Am avut ocazia asta, da.”

Ne-ați mărturisit la începutul interviului despre cum se colaborează, despre răbdare și înțelegere. Aveți vocație de pedagog, atent cu tinerii artiști în devenire.

„Da, este adevărat, dintotdeauna.

Carierea mea artistică a început de fapt în 1965, ca profesor.

Profesor la liceul din Caransebeș și la Școala de muzică din Caransebes, unde am lucrat cu foarte mulți tineri.

Și ca profesor m-am impus pe vremea aceea.

Am făcut acolo o orchestră cu ei, un spectacol de operă cu copiii de la Liceul de muzică și alte activități muzicale.

Întotdeauna am fost preocupat de tânăra generație.

Noi artiștii fără spectatori nu putem trăi.

Degeaba suntem pe scenă dacă nu avem parteneri în partea cealaltă, care ne apreciază și ne aplaudă.

Este o conlucrare obligatorie. Nu se poate unul fără celălalt.

Mi-am pus problema. Cine va veni din urmă?

De unde vine o nouă generație de spectatori la Operă?

Opera, Filarmonica și toate instituțiile acestea de artă aveau pe-atunci, special, spectacole educative pentru tineret.

Erau spectacole făcute într-o variantă mai scurtă, pe înțelesul lor, eventual chiar cu o prezentare a spectacolului, sau a unui concert la filarmonică.

Să atragă tânăra generație spre sala de spectacole.

Dacă astăzi e sala plină la Operă și la Filarmonică, este unul dintre rezultatele acestei munci pe care noi am depus-o atunci pentru a atrage tânără generația spre sala de spectacol.”

Deceniile nu v-au schimbat. Văd în fața mea un om frumos, un suflet tânăr. Cu ce îl „hrăniți”?

„Există o zicală.

„Dirijorii, de obicei, au longevitate”.

În istorie s-a dovedit că dirijorul dirijează până nu mai poate…

Aceastã meserie, acest contact veșnic cu muzica…

La Osijek, pe lângă faptul că am fost dirijor, am fost și profesor la o facultate.

Am predat un curs de muzică în care am ales ca temă exact acest aspect.

De ce muzica este atât de aproape de om?

De ce îl transformă așa de plăcut și îl duce pe o cale bună?

Vorba aceea, putea să fie oricare altă artă.

Am ajuns la niște concluzii pe care le-am transmis tineretului.

Cred că acesta este de fapt secretul.

Suntem tineri în suflet, chiar dacă avem vârsta de…

Sufletul a rămas tânăr și asta din cauză că tot timpul facem muzică.

Muzica este una dintre acele arte care te țin tot timpul tânăr.”

Interpretarea „să fie în pas cu moda”… În arta dirijorală se poate vorbi despre această tendință?

„Nu.

Spectacolele de teatru muzical, mai ales de operă, s-au modernizat în montări.

Unde s-a făcut un pas înainte este montarea.

Muzica rămâne partitura scrisă, originală.

Nu se poate schimba nimic și nu se poate moderniza.

Se poate moderniza eventual concepția dirijorului despre interpretarea muzicii.

Eventual acolo pot interveni anumite elemente.

Tempoul ‘Allegro’ făcut în urmă cu 100-200 de ani nu mai corespunde concepției de astăzi.

Se poate face puțin mai mișcat, dar nici acolo nu poți depăși anumite limite.

Piesa e scrisă cu o logică.

Nu poți confunda tempii.

Nu poți schimba nici tactarea dirijorală.

Trebuie să fiu cât mai clar pentru orchestră.

Vorba dirijorului este un adjuvant care ajută numai în cadrul repetițiilor.

Să intervină în anumite momente, să explice ceva.

Dirijorul nu trebuie să vorbească mult.

Dirijorul trebuie sa exprime prin gestică și prin mimică ceea ce dorește să audă din partea colectivului. Aici nu se poate moderniza.

În costumație, regie, concepție scenografică, aici sunt.

Din păcate, chiar la teatrele mari din lume s-au făcut niște „experiențe” destul de triste, care n-au nimic, „nici în clin, nici în mânecă”, în montarea cu muzica și cu conținutul lucrării.

Nu sunt eu în măsură să indic.

Prefer regizorii care se țin totuși de un standard.

Dacă este Verdi să rămână Verdi!

Dacă e Mozart să rămănă Mozart!

Dacă este Puccini să fie Puccini!

Asta nu înseamnă că sunt împotriva unei modernizări, dar această modernizare trebuie să aibă o limită.

Iar astăzi, din păcate, această limită a trecut dincolo…

Este și vina noastră că transmitem publicului astfel de lucruri.

Este și vina unei generații din public care acceptă mai degrabă astfel de lucruri decât calitatea efectivă a spectacolului.”

Ce vă bucură?

„Vreau să vă spun acum ceva.

Am fost întrebat de multe ori, dvs. nu ați spus această întrebare, dar are legătură.

Ce bucură un dirijor cel mai mult?

Aha, când are succes!

Sau când face un spectacol excepțional.

Nu, nu asta e bucuria dirijorului.

Critica din sală este o treabă personală, a unei persoane care scrie această critică.

Poate să aibă o preferință.

Poate să fie de acord cu mine.

Poate să nu fie de acord cu mine.

Dar asta nu este o părere a unei mase.

Este părerea unui critic sau a unuia care scrie.

Și asta nu este bucuria mea.

Cea mai mare bucurie a unui dirijor! Știți care este?

Când el a lucrat, hai să zicem, zece ani la Opera din Timișoara.

Pleacă, după 20 de ani revine, și acest ansamblu îl primește cu mare bucurie și abia așteaptă să vină la pupitru. Asta e cea mai mare bucurie!

Acum colectivul acesta are numai 10% din cel vechi, dar nu contează.

Deci când vin, acest colectiv abia așteaptă și zice – „Maestre, ne bucurăm că ați venit!”

Asta e cea mai mare bucurie pentru un dirijor!”

Care sunt lucrurile care vă displac?

„Dacă vorbim de meseria mea, îmi displace neseriozitatea, neprofesionalismul și lipsa de respect.

La ora actuală toate astea se cam adună…

Totdeauna, la treabă, în orchestră, cu colectivul – ‘maestre’, ‘domnul’, ‘doamna’ și așa mai departe.

Când sunt aici la cafea, am ieșit de la Operă – ‘Ce mai faci?’ și… „ne batem pe spate”.

Când aceste lucruri încep să se confunde și începe să se aplice tot aceeași relație, în loc de ‘aici’, acolo, asta îmi displace total.

Și neserozitatea… „Las’ că merge și așа…”

În artă nu se poate asta.

Dacă vrem să oferim publicului calitate, noi trebuie în primul rând să fim de calitate.”

Ce ne doriți?

„Ce doresc în general oamenilor de astăzi?

Să rămână credincioși Operei, Filarmonicii, concertelor, spectacolelor.

Deși se spune că opera e demodată, nu mai e actuală, nu e adevărat.

Ea nu are vârstă.

Nu va dispărea niciodată, așa cum nu dispare un Mozart sau un Beethoven, ca un nume care s-a înscris pe frontispiciul muzicii universale!

Deci eu asta doresc, să rămână oamenii credincioși acestui act de cultură, să-l guste și în continuare și să vină la spectacole.” (Peter Oschanitzky – dirijor; interviu – exclusivitate Radio România Timișoara, realizator Simona Stoița)

AUDIO / Peter Oschanitzky – dirijor