INTERVIU / Petru Drăgan, un dascăl de ţară plămădit din tradiţii şi cântec popular
Cu o activitate didactică de peste 40 de ani, învăţătorul Petru Drăgan de la Sacoşul Mare a considerat necesar să cuprindă în filele unui volum, inclus de Editura Eurostampa în Colecţia „Monografii”, ceea ce s-ar dori păstrat şi transmis generaţiilor ce vor urma: „Sacoşul Mare – Cultură, ocupaţii, tradiţii”. Pornind de la acest volum şi de la cele povestite în urmă cu aproape un an, când am poposit în acea localitate de deal-vale, vale-deal, de unde vedeam limitele judeţelor Timiş şi Caraş Severin, ne-am propus o discuţie mai de suflet pe care să o prezentăm şi ascultătorilor noştri, înregistrată abia în urmă cu câteva zile, prinşi în vâltoarea atâtor acţiuni şi evenimente.
Articol de Daniela Bacila, 13 iunie 2016, 14:53 / actualizat: 15 iunie 2016, 8:38
Petru Drăgan este absolvent al primei promoţii a Liceului pedagogic din Timişoara. Profesori renumiţi i-au impregnat seriozitatea, disciplina şi cunoştinţele solide asimilate pe care le-a pus în slujba meseriei pe care o practică neîntrerupt, de peste 40 de ani.
Acum are doar opt copii în patru clase, de care trebuie să se ocupe cum ştie el mai bine, să le capteze atenţia, să le trezească interesul pentru şcoală, conştient de responsabiltatea pe care o are un dascăl în primii ani ai unui copil. A fost şi învăţătorul unuia dintre copiii lui, acum este bunic şi toate se învârt în jurul cântecului popular de care este legat de când se ştie. Povestea lui începe cu un fluier pe care tatăl său i l-a cumpărat de la târg din Bocşa Vasiova, când avea doar câţiva anişori. Cânta la fluier cât era ziua de lungă, învăţa de la bătrânii satului, pentru că erau mulţi fluieraşi, la Sacoş:
„Tarafurile şi muzicanţii existau de când lumea. La început, formaţiile erau alcătuite doar din fluieraşi şi cimpoi rar – la noi i se spunea cărăbi. Era un bătrân care cânta şi făceau jocul mic, apoi venea jocul mare. Satul avea cel puţin două formaţii „bande”, una în partea de jos a satului, a Măhălenţilor – cu ciobanul Magheţ, care s-ar fi aşezat în acele locuri şi alta în deal numită „Banda lui Ciubuloni”…
Şi amintirile curg până la momentul în care Tuţu, cum îl dezmiardă cei apropiaţi, ajunge să înfiinţeze el un taraf, o formaţie de fluieraşi ce devine vestită, un grup vocal cu care participă la diverse concursuri şi spectacole.
Daniela Băcilă: Ce componenţă aveau tarafurile la Sacoş?
Petru Drăgan: Primul taraf l-am alcătuit din două saxofoane, taragot, două acordeoane şi o broancă. Pentru cine nu ştie, broanca este un fel de violoncel ciupit sau lovit, folosit în acompaniament. Pe vremuri erau şi viorişti, dar s-au prăpădit şi alţii n-au mai fost.
D. B.: Vorbiţi-ne despre formaţia de fluieraşi cu care vi s-a dus vestea
P. D. :Am avut şansa ca în Sacoş să fie mulţi bătrâni care ştiau să cânte la fluier foarte frumos, de la care am învăţat şi eu şi îmi era jenă să spun că eu sunt şeful formaţiei pentru că ei ştiau mai multe decât mine. Cu formaţia de fluieraşi şi grupul vocal am participat la multe spectacole, la Timişoara, în Parcul Rozelor, cu Păunescu (n.r. cenaclul Flacăra), la Televiziune cu Eugen Gal, cântam cu grupul vocal acompaniat de formaţia de fluieraşi.
D. B.: Pavel Roşu spunea, mai în glumă, mai în serios, că Sacoşul Mare are cu două străzi mai multe decât Budapesta. Ce amintiri vă leagă de taragotistul căruia îi dedicaţi un festival?
P. D. Satul e răsfirat pe dealuri, avem cinci cimitire şi între ele există drumuri multe care permit uşor accesul. Cu Pavel Roşu cântam frumos, aşa ca la radio, fără improvizaţii, fără nici o floare în plus…
Învăţătorul Petru Drăgan mai are câţiva ani până la pensie. Copiii, Ovidiu şi Silviu Drăgan, instrumentişti cunoscuţi, nora Ramona Ilieşi Drăgan – solistă vocală îndrăgită în generaţia ei, sunt cu toţii legaţi de cântecul popular. Pasiunea a trecut şi la următoarea generaţie, nepoţica învăţătorului, la cei 4 ani, cântă şi joacă fără astâmpăr.
Interviul intergral vă invit să-l ascultaţi miercuri, 15 iunie, la emisiunea „Din suflet pentru tine”.
Daniela Băcilă
