Sărbătoarea dragostei la români: 24 februarie – Dragobetele

Dorinţa fiecăruia de-a se regăsi pe sine prin dragoste nu va pieri vreodată. Din sistemul calendarului nostru tradiţional Dragobetele a fost scos la lumină în urmă vreo 20 de ani. Aproape uitat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Dragobetele trăieşte astăzi o nouă glorie, pe seama reinventării sale.

Articol de Daniela Bacila, 23 februarie 2016, 13:13

În credinţa populară Dragobetele este un fecior chipeş, puternic care aduce iubirea în fiecare cămin, în fiecare suflet. Personaj mitologic, un fel de Cupidon autohton, Dragobetele oficia în cer la începutul fiecărei primăveri nunta tuturor animalelor, păsărilor şi apoi a oamenilor care se pregăteau să-l întâmpine cum se cuvine pe Zeul Iubirii. Dragobetele nu venea niciodată singur, el era însoţit de zânele numite „dragostele” care şopteau vorbe de iubire îndrăgostiţilor. Logodna de primăvară a păsărilor a devenit şi o sărbătoare a erotismului uman, ziua înfrăţirilor, a logodnelor ludice sau reale ale tinerilor.

Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi feciorii se întâlneau în faţa bisericii iar de acolo plecau prin pădurile şi luncile eliberate de zăpadă să caute flori de primăvară: ghiocei, viorele sau brânduşe. La întoarcere fetele alergau, obicei numit şi zburătorit, iar băieţii încercau să-şi prindă aleasa inimii şi să-i fure câte o sărutare pe care o primea în văzul lumii, simbol al legământului lor de dragoste, logodna pentru un an sau chiar mai mult.

„Dragobetele sărută fetele” este zicala ce răsuna în satele româneşti în veselia tinerilor. Credinţele populare legate de această zi sunt numeroase. Se spunea că cine participă la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului şi mai ales de febră. Pe gospodari, Dragobetele îi ajută să aibă un an îmbelşugat. Cel ce lucrează în ziua Dragobetelui ciricăie ca păsările tot anul. Nu se sacrifică animale în această zi pentru a nu se strica rostul împerecherii. Din zăpada netopită până la Dragobete, numită şi zăpada zânelor, fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat pentru a fi drăgăstoase tot anul.

O altă credinţă spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană numită Năvalnic, de Maica Precistă, după ce nesăbuitul a îndrăznit să-i încurce şi ei cărările.

Bibliografie: Otilia Hedeşan, Ion Ghinoiu, Ivan Evseev