AUDIO / Eroii uitați ai băncilor timișorene (V) – Ferenc Plattkó
A fost primul antrenor al Ripensiei Timișoara. N-a apucat niciun joc oficial, dar a avut o misiune esențială: formarea lotului de jucători a primului club profesionist al României. Ce îl recomanda? Statutul de legendă a clubului FC Barcelona, pentru care a apărat cu succes vreme de șapte ani.
Articol de Gabriel Toth, 10 ianuarie 2026, 14:57
Ripensia Timișoara a rămas una dintre echipele de legendă care au marcat profund fotbalul românesc în anii ’30 ai secolului trecut.
Povestea roș-galbenilor a început însă cu multe eforturi, cu un public timișorean extrem de ostil în tribune și cu nenumărate opreliști, cauzate de faptul că Federația a întârziat acceptarea cluburilor profesioniste în competițiile interne oficiale.
Clubul a fost fondat în toamna lui 1928, iar abia din sezonul 1932-1933 o regăsim în campionat. Până la momentul debutului oficial, „Ripi” s-a rodat în numeroase meciuri amicale, cu adversare din țară și mai ales din străinătate.
Au fost ani în care au fost rulați mai bine de 100 de jucători, pentru a se contura, într-un final, nucleul ce avea să domine Divizia A și Cupa României și să ofere scheletul naționalei României la edițiile de Campionat Mondial din 1934 și 1938.
Un merit esențial în construcția Ripensiei l-a avut legendarul portar maghiar Ferenc Plattkó, practic, primul antrenor din istoria clubului timișorean.
Ferenc Plattkó s-a născut la Budapesta, pe 2 decembrie 1898 și s-a remarcat încă de adolescent ca un prolific apărător al buturilor la clubul Vasas, pentru care a evoluat în mai multe rânduri.
A activat în primii săi ani la Wiener AF, la KAFK – formație din Kula, Serbia, pentru ca apoi să se întoarcă la Budapesta, dar la MTK.
Consacrarea a cunoscut-o însă la aproape 2.000 de kilometri de capitala maghiară, la FC Barcelona. A sosit la clubul blau-grana ca înlocuitor al legendarului Ricardo Zamora și nu a dezamăgit.
Avea să rămână la clubul-fanion al Catalunyei până în 1930, timp în care a cucerit șase titluri în Campionatul Catalan, trei Cupe ale Regelui și chiar primul titlu național din istoria Barcei, în 1929.
Plattkó era cunoscut pentru curajul extrem, intervențiile spectaculoase și jocul deosebit de fizic pentru un portar al acelor vremuri.
Prestația sa eroică în finala Copa del Rey din 1928, câștigată la a treia rejucare în fața lui Real Sociedad, a inspirat chiar un poem, „Oda lui Plattkó”, scris Rafael Alberti, prin care i s-a consolidat aura de simbol barcelonez.
În 1930, după încheierea înțelegerii cu FC Barcelona, Ferenc Plattkó a fost atras la Timișoara de un proiect nou și cât se poate de provocator. Ripensia, primul club profesionist din România, i-a încredințat legendarului portar nu buturile, ci misiunea de a alcătui o echipă redutabilă.
Unul dintre primii jucători din viitoarea echipă de aur a roș-galbeilor, Ștefan Dobay, era deja acolo în toamna lui ’30, atunci când Plattkó a sosit la Timișoara. Iar cartea sa de amintiri, „Șut… goool!” ne oferă cele mai detaliate relatări despre perioada pe care a petrecut-o la Ripensia:
„Don Francisco, așa cum îi spuneam noi, era un om minunat. Înalt, puternic, energic și, în ciuda volumului său, foarte elastic. Primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a ne urmări antrenamentele, fără a interveni încă, direct, cu sfaturi și păreri”, povestește Dobay.
În acele prime săptămâni, Ripensia a atras, prin forța sa financiară, cei mai buni jucători de la echipele timișorene, dar și jucători – localnici și nu numai – răspândiți în alte zări.
Îi amintim aici pe Wetzer I, Raffinsky, un contingent întreg de la Chinezul – Zombory, Hoksary, Burger, Agner, Lakatos și Beke, sau pe Hrehuss, de la C.A.T. În octombrie 1930, cu Ripensia se antrenau peste 30 de jucători, iar spre sfârșitul lunii, după ultima triere făcută de Plattkó, rămăseseră 20.
Conducerea s-a străduit și nu prea ofere condiții cât mai bune echipei, aducând două rânduri superbe de echipament chiar de la Viena, iar ghetele au fost făcute la comandă la maistrul Waniek din Timișoara.
Tot din relatările lui Dobay, aflăm însă că Plattkó avea multe alte doleanțe care trebuiau îndeplinite. Și, mai mult decât atât, ni se relevă ostilitatea cu care a fost primită noua echipă de publicul din Timișoara, care reproșa Ripensiei că a slăbit degeaba celelalte echipe din oraș:
„Plattkó era totuși nemulțumit. Cei din conducere stăteau răsturnați în fotolii, crezând că echipa se face singură. Terenul era ca un ogor neîngrijit și denivelat, în orice clipă putându-se produce accidente. Echipa era formată din pensionari, amestecați cu copii neformați. Publicul venea zilnic la antrenamente, așteptând parcă momentul când se va produce dezastrul: desființarea echipei Ripensia. Adevărul este că, la început, numai 10% din public ne-a urmărit cu simpatie și pasiune”.
Această ostilitate a publicului timișorean avea să se manifeste pe toată durata mandatului lui Plattkó. De altfel, nemulțumirea generală a chibiților și lipsa de răbdare a conducerii avea să-i și scurteze mandatul la numai câteva luni.
Primul meci din istoria Ripensiei, un test cu o combinată arădeană AMEFA-Gloria, disputat la Timișoara pe 2 noiembrie 1930, s-a încheiat cu o victorie chinuită, scor 3-2. Două săptămâni mai târziu, în returul de pe Mureș, timișorenii s-au impus mult mai clar, cu 6-2, dar criticile curgeau în continuare, atât din tribună, cât și din presă.
Reacția lui Plattkó și-o amintește Dobay. „Voi n-ați văzut ce se întâmplă când cumpărați o găină și o aruncați în curtea păsărilor? Până când n-o bat până la sânge, nu se liniștesc. Ripensia e găina intrusă, a zis Plattkó”.
În acea toamnă, s-a reușit și organizarea unui prim meci internațional la Timișoara, care s-a dovedit un fiasco de imagine. Ripensia a fost învinsă cu 3-1 de W.A.C. Viena, iar cei șase mii de spectatori prezenți pe arena „Banatul” au huiduit timp de 90 de minute echipa timișoreană și au aplaudat frenetic fiecare acțiune a vienezilor.
Ruptura definitivă dintre Plattkó și Ripensia s-a produs aproape de Crăciun. Pe 14 decembrie 1930, timișorenii pierdeau cu 6-3, în deplasare, în fața unei selecționate a Belgradului.
În ciuda rezultatului, fostul mare portar maghiar întrezărea primele semne ale progresului și faptul că echipa începe să se sudeze. Cum încă nu se punea problema disputării unor jocuri oficiale, Plattkó era convins că, doar prin amicale puternice – care, desigur, se puteau solda și cu înfrângeri dureroase – echipa poate fi omogenizată și poate ajunge, la timpul potrivit, o forță a fotbalului românesc.
Dar presiunea exercitată de public i-a determinat pe conducătorii Ripensiei să îi ceară antrenorului mai multe schimbări în lot, chiar de ordin tactic. Vă sună cunoscut?
Continuă Ștefan Dobay:
„Zâmbetul lui Plattkó nu a fost înțeles. Nu a sesizat nimeni că zâmbetul acela îi dovedea competența. Și-a dat seama că are în mână oameni înzestrați, pe care nu avea ce să-i mai învețe, care nu aveau nevoie decât de omogenizare. Plattkó zâmbea în fața greutăților inerente ale începutului, pentru că era sigur că mânia publicului și a conducerii se vor topi curând în fața izbânzilor noastre. De aceea, el nu și-a arătat niciodată părerea de rău sau nemulțumirea în fața dificultăților inițiale. Avea o forță și o dârzenie cu care ne ocrotea, pentru că verificase și cunoștea exact valoarea fiecăruia, conștient că timpul o va confirma, că fiecare an o va spori, până la consacrare.
Plattkó avea ochiul format în materie de fotbaliști. De la început și-a dat seama că Ripensia are jucători de calitate excepțională. Și chiar dacă zicea că unii sunt pensionari, iar alții necopți, numai el avea voie să spună așa ceva. Nu permitea nimănui să facă vreo apreciere negativă la adresa noastră. De aceea, nu admitea nici imixtiunea conducerii clubului în treburile lui”.
După doar câteva zile de discuții fără un consens, Ferenc Plattkó a cerut desfacerea contractului cu Ripensia.
Chiar dacă nu a condus echipa în niciun meci oficial, chiar dacă nu a simțit bucuria unor trofee sau mari victorii, precum succesorii săi Kertesz, Konrad, Uridil sau Pojar, a reușit să lase în urmă un grup excepțional. Practic, le-a ușurat mult munca celor care i-au urmat pe banca primului club profesionist al României.
În trei luni de zile, a triat zeci de fotbaliști de certă valoare, celor „opriți” le-a găsit posturile native, le-a dezvoltat calitățile și a sudat grupul printr-un simț al umorului redat și de Ștefan Dobay.
Iată un episod petrecut chiar după înfrângerea cu 6-3 de la Belgrad:
„Pe vapor, a căutat să spulbere tristețea printr-o conversație spumoasă, ușoară, amuzantă, care să ne alunge din minte panica și coșmarul reproșurilor. El, mare antrenor și fin psiholog, știa că prin pasivitate ar fi devenit complicele publicului care ne era potrivnic.
– Zombory, nu sta pe marginea vaporului cu șase goluri sârbești în buzunar. Nu cumva să se răstoarne, zise Plattko râzând”.
Așadar, trei luni a durat mandatul lui Ferenc Plattkó la Ripensia. De altfel, chiar el și-a recunoscut această nestatornicie, într-un interviu acordat ziarului bucureștean Rampa, în 1937, când revenise în România pentru a antrena marele Venus, alături de care a și câștigat campionatul. „Nu este bine să stai prea mult într-un loc”, spunea Plattkó. „Îmi place să călătoresc, să văd diferite țări, să ajut pe aici pe colo câte un club până îl pun pe drumul ce-i drept și apoi… plec mai departe”.
De altfel, traseul lui ca antrenor ni-l relevă ca un veritabil gobetrotter. A antrenat în 10 țări de pe continente diferite. În ordine: România, Elveția, Franța, Portugalia, SUA, Polonia, Spania, Chile, Brazilia și Argentina.
Fără performanțe ieșite în comun, dar cu un succes enorm în Chile, acolo unde avea să-și și petreacă bătrânețile. A fost de trei ori campion cu Colo-Colo, în trei decenii diferite, în 1939, 1941 și 1953, fiind și astăzi recunoscut drept una dintre figurile legendare ale clubului.
De altfel, este creditat cu introducerea și consolidarea sistemului WM în fotbalul chilian, preluat din fotbalul englez și aplicat în special la Colo-Colo.
În CV-ul său figurează însă nume importante: FC Barcelona, River Plate, Boca Juniors sau Celta Vigo, dar și echipa olimpică de fotbal a Statelor Unite, pe care a condus-o la Jocurile Olimpice de la Paris din 1936.
După ultima sa experiență ca antrenor, consumată în 1965 la gruparea chiliană San Luis de Quillota, a rămas în plan secund, trăind discret, departe de reflectoare.
A murit la 2 septembrie 1983, la Santiago de Chile, la vârsta de 84 de ani.
Episodul dedicat lui Ferenc Plattkó, realizat de Gabriel Toth și difuzat în ediția de azi a emisiunii Arena Radio, poate fi ascultat aici:
