? Pe chinezește: „revoluție culturală” sau „involuție culturală”?

Articol de Dana Florea, 6 decembrie 2016, 08:28

 

Acum două-trei săptămâni, într-o emisiune TV despre cultură, l-am auzit pe un invitat spunând că și în România e nevoie de o „revoluție culturală”. Doamne ferește de o „revoluție culturală”! Și iată de ce:

În 18 august 1966, în capitala Chinei comuniste, Beijing, avea loc prima mare demonstrație de stradă pentru a susține Marea Revoluţie Culturală. Nimic de-a face cu cultura, cu ideile frumoase ale literaturii, teatrului sau ale oricărei alte forme de artă. Pentru Mao, conducătorul absolut al Chinei de atunci, „revoluție culturală” însemna teroare și război civil împotriva propriului popor. Fiindcă Mao voia să ia puterea absolută. Gărzile Roşii au ucis milioane de „contrarevoluţionari”, de duşmani ai lui Mao, de „şobolani”. Dacă vă vine să credeți, în timpul Marii Revoluţii Culturale, unii dintre aceşti pretinşi duşmani au fost mâncaţi, la cantine, de către Gărzile Roşii, după cum citim în Cartea neagră a comunismului

Intelectualii de seamă ai Chinei s-au sinucis rând pe rând. Dacă nu, au fost ucişi. La universităţi era obiceiul ca profesorii să se arunce pe fereastră. Mao nu mai avea nevoie de profesori. Universitatea trebuia să formeze oameni „roşii”, nu se mai organizau examene, iar perioadele de studii s-au scurtat.

Soţia lui Mao a dat ordin să fie arse decorurile şi costumele Operei din Beijing. O parte din Marele Zid a fost distrusă pentru a se construi cocini de porci. Marea actriţă de operă Yan Fengying s-a sinucis în 1968, în urma unor acuze absurde. I s-a făcut autopsia pentru a se găsi un aparat de emisie-recepţie presupus a fi fost ascuns în trup. Cei trei campioni mondiali de ping-pong s-au sinucis şi ei în acelaşi an.

Acum înțelegeți de ce nu e nevoie de „revoluție culturală”?