AUDIO / Când spui „servus”, spui sclav, paharnic sau cupar. De ce nu se salută cu „serva” femeile?  

Marcel Tolcea ne invită să vorbim şi să scriem îngrijit româneşte: http://radiotimisoara.ro/cum-vorbim-si-scriem-corect-r-marcel-tolcea/

Articol de Dana Florea, 25 februarie 2016, 10:24 / actualizat: 25 februarie 2016, 12:17

Rubricile sunt difuzate de luni până vineri inclusiv, în jurul orelor 7.40 şi 11.20 şi în reluare duminica, de la ora 8.00.

(rubrică difuzată în 11 februarie 2015)

Astăzi o să fiu mai familiar cu Dv. și o să vă salut cu servus, așa, cum se spune dincoace de Carpați. De ce vă salut așa? Fiindcă vreau să vă atrag atenția unui cuvânt, aparent nobil: ministru. Nu știu dacă știți, servus înseamnă sclav, slujitor, ca și salutul, la fel de local, ciao, care, în italiană are aceeași proveniență: de la „schiavo”, sclav. De fapt, nu din italiană, ci din dialectul venețian unde „s-ciao su”, se traduce exact prin „sclavul tău.”

Așadar, atenție pe cine salutați cu servus sau cu ciao.

Dar ce legătură are cuvântul ministru cu salutul servus sau ciao? Andrei Cornea, într-o carte de ținut pe noptiera de către iubitorii limbii române — „Cuvintelnic fără frontiere” — ne spune că strămoșii noștri romani înțelegeau prin cuvântul minister, sclav, slujitor. Se pare ca „minister” avea legătură cu ospețele sau cu vinul, fiindca „ministerium” desemna chiar condiția de ospătar, chelner. Un fel de paharnic. Verbul „ministrare” avea înțelesul de „a servi pe cineva la masă”. Am spus mai înainte că „minister” desemna chelnerul, ospătarul, însă ar fi trebuit imediat să fac o nuanțare: în Antichitate sau în Evul Mediu, persoana care îi servea bucatele și vinul domnitorului, boierului sau stăpânului nu era un om de rând, ci unul de mare încredere. În tradiția noastră voievodală, un asemenea ministru era numit paharnic sau cupar.

La început, paharnicul era un mare boier de divan, dar mai apoi a decăzut în rangul doi, devenind chiar onorific. Se poate deduce cu ușurință, din traseul de mai sus că slujitorul, adica ministrul, era din ce în ce mai puțin folositor stăpânului său. Până în clipa în care serviciile ministrului au devenit de interes public. Și s-au transformat în chiar contrariul lor. Fiindcă nu o să îmi spuneți că miniștrii noștri au părut a fi slujitori în administrarea binelui public.

Mă pufnește râsul la gândul că administrație s-ar traduce prin „slugăreală publică”. Hai că au și cuvintele hazul lor, nu-i așa?