AUDIO / Nici avocații nu se pot apăra de litera „d”
Marcel Tolcea ne invită să vorbim şi să scriem îngrijit româneşte: http://radiotimisoara.ro/cum-vorbim-si-scriem-corect-r-marcel-tolcea/
Articol de Dana Florea, 29 octombrie 2015, 12:43
Rubricile sunt difuzate de luni până vineri inclusiv, în jurul orelor 9.20 şi 11.20 şi în reluare duminica dimineaţa, după ora 8.00.
(rubrică difuzată în 16 februarie 2015)
Când am invocat destinul Doamnei Udrea pentru a vă semnala că substantivul „cunoștință” se scrie întotdeauna cu un singur „i”, ar fi trebuit să constat și că alte două substantive comune sunt la ordinea zilei: „procuror” și „avocat”. Etimologic, cuvântul „procuror” vine de la un cuvânt latin ce desemnează o persoană desemnată să acționeze în numele altcuiva, să aibă grijă de interesele cuiva. De fapt, cuvântul „procuror”, în cazul jusției, nu este suficent pentru a desemna ceea ce face acesta. Denumirea completă trebui să fie așa: procuror public. Ceea ce înseamnă că un procuror are în grijă interesele publice.
Cât privește cuvântul „avocat”, am auzit de nenumărate ori pronunțându-se sub forma „advocat”. DEX-ul consemnează și forma „advocat”, dar ne trimite la forma acorectă „avocat”. Am avut curiozitatea să consult Dicționarul Universal al Limbei Române, al celebrului lingvist Lazăr Șăineanu, unde am găsit doar forma „advocat”. „Advocat” e forma veche a cuvântului, etimologică, dacă se poate spune, ce indică exact de unde vine profesiunea aceasta de a reprezenta pe cineva în justiție: ad, adică „lângă”, și vocatus, „chemat”. Vocatus e de recunoscut în neologismul vocație, care se traduce prin „chemare”.
Așadar, nu mai spuneți „advocat”, ci „avocat”. Dar eu vă doresc să nu aveți nevoie de avocat.
