AUDIO / Vestul Olimpic, episodul 5: Ionel Drîmbă

Timișoara a dat, de-a lungul timpului, sportivi care s-au acoperit de glorie la marile competiții internaționale, dar care n-au primit recunoștința cuvenită nici în țară și nici măcar în orașul natal. E cazul lui Ionel Drîmbă, primul campion olimpic al scrimei românești, care a fost șters din analele sportului de către autoritățile comuniste, după ce a ales să fugă din țară.

Născut la Timișoara, la 18 martie 1942, Ionel Drîmbă a deprins tainele scrimei în orașul natal.

Deși a fost mai întâi atras de fotbal și tenis de masă, fratele său mai mare, Nicu, l-a dus în sala de scrimă la vârsta de 8 ani. Și acolo a rămas pentru tot restul vieții! A avut încă de la început, rezultate bune și la floretă, și la sabie.

Dar s-a specializat în cele din urmă pe floretă, arma care avea să-i aducă consacrarea și care i-au atras, din partea ziariștilor sportivi, supranume precum „Noul d’Artagnan” sau „Muschetarul-uragan”.

Ionel Drîmbă a fost, mai întâi, component al cluburilor timișorene Flamura Roșie și Meteor. De la 14 ani a concurat în competiții de seniori, iar de la 16 ani a fost component al loturilor naționale.

S-a impus drept liderul incontestabil al unei generații cu adevărat talentate și din care mai făcea parte un timișorean, Iuliu Falb.

În 1960, a trecut la CCA București și tot în acel an, în care și-a serbat majoratul, a bifat prima sa prezență olimpică, la Roma. Debutul a fost timid, clasându-se departe de zona medaliilor.

Ceva mai bine a fost în 1964, la Tokyo: locul 6 cu echipa României, 9 la floretă și 7 la sabie. Dar 4 ani mai târziu, la Ciudad de Mexico, în deplină maturitate, cu rezultate deja confirmate pe plan internațional – a scris cu adevărat istorie.

 

Aur, la a treia participare olimpică

Concursul individual de floretă s-a disputat, în Ciudad de Mexico, în zilele de 15 și 16 octombrie 1968. O competiție lungă, cu două faze ale grupelor, urmate de câteva serii eliminatorii și din nou o grupă finală. Până în ultima fază a competiției, Drîmbă a ajuns cu victorii pe linie. Iar în mini-turneul pentru medalii a trecut, pe rând, de campionul mondial Jeno Kamuti, de conaționalul său Mihai Țiu, fiind apoi învins de francezul Christian Noel. După ce a trecut de Jean-Claude Magnan, timișoreanul a ajuns în postura de a lupta pentru medalia de aur, în fața unuia dintre favoriții probei, un alt reprezentant al Hexagonului, Daniel Revenu.

A fost o finală extrem de disputată, câștigată cu 5-4 de Ionel Drîmbă, care a parat și a ripostat la o încercare de lovitură decisivă a francezului. Timișoreanul cucerea aurul olimpic – primul aur al scrimei românești. O performanță ce avea să fie repetată abia în 1996, la Atlanta, de Laura Badea, campioană olimpică la aceeași armă.

La Ciudad de Mexico, Drîmbă a fost aproape de a urca pe podium și cu echipa de floretă a României, din care făcea parte și mai devreme amintitul Iuliu Falb, și el exponent al puternicei școli timișorene de scrimă. În semifinale, tricolorii au cedat însă la mare luptă în fața Uniunii Sovietice și apoi au pierdut cofruntarea pentru bronz, în fața Poloniei, cu 9-3.

Pe plan internațional, Ionel Drîmbă are în palmares, printre altele, două titluri europene, în 1968 și 1969, un titlu mondial cu echipa, în 1967, la Montreal, dar și trei cupe mondiale („Coppa Giovannini”, Bologna, 1967; „Souvenir Rommel”, Paris, 1968 și „Coppa Martini”, Torino, 1970).

 

S-a simțit păcălit de sistem

De altfel, 1970 e anul în care Ionel Drîmbă a decis să-și schimbe destinul, chiar dacă în țară nu avea să se mai pomenească numele lui și nici performanțele sale timp de două decenii. În timpul unui concurs la Paris, și-a planificat fuga în Germania de Vest, el semnând un contract cu federația acestei țări chiar în capitala Franței.

Deși ținea prima pagină a ziarelor în țară, deși era iubit și respectat de public, Drîmbă a părăsit țara cu un sentiment de dezgust. Un sentiment pe care avea să îl retrăiască și la revenirea sa, după Revoluție.

Medaliaților cu aur de la Jocurile Olimpice din 1968 li se promisese o mașină Fiat 500 și 25 de mii de lei. O sumă importantă, având în vedere că salariul mediu net era, în vremea aceea, puțin peste 1.300 de lei. Autoturismul n-a ajuns niciodată în posesia performerilor, iar din suma promisă s-a acordat circa 40%.

După ce a părăsit țara, n-a mai concurat, oprindu-și activitatea de sportiv la 28 de ani. S-a stabilit la Ulm, unde a activat vreme de doi ani ca profesor de scrimă. Mai apoi, a trecut Atlanticul, continuându-și activitatea în SUA, Venezuela și Brazilia.

În Statele Unite, a lucrat mai întâi la o sală de scrimă în California, apoi în Tucson, Arizona, pentru ca finalmente să-și deschidă a sală de scrimă în San Francisco, elevii săi cucerind campionatul național, spărgând hegemonia de aproape un secol a scrimerilor din New York.

S-a stabilit în cele din urmă în Brazilia, la Sao Paulo, unde și-a cunoscut a doua soție, împreună cu care a avut patru copii.

 

Umilit și după Revoluție

Ața l-a tras însă mereu spre casă. După Revoluție, a revenit de mai multe ori în țară și chiar a încercat să se implice activ în sportul românesc.

În 2001, și-a depus candidatura la președinția COR, respinsă însă pe motiv că nu ar avea studii superioare. În momentul fugii în Germania, el era student al Institutului de Educației Fizică și Sport din București.

La depunerea candidaturii, a prezentat o diplomă de absolvire a Academiei de Arte Duelistice din Germania, prin care era atestat ca profesor de scrimă. Insuficient pentru a convinge însă comisia din fruntea Olimpismului românesc.

Dezamăgit de modul în care a fost tratat în România, Ionel Drîmbă s-a întors în Brazilia. A încetat din viață la 20 februarie 2006, la vârsta de 64 de ani, moartea sa stârnind extrem de puține ecouri în țară. De altfel, nici astăzi nu se cunoaște cauza decesului.

Primul campion olimpic al scrimei românești a murit într-un anonimat total. Un anonimat la care a fost condamnat de regimul comunist odată cu fuga în Germania și care a reușit să-l domine și în primii ani de democrație.

Ionel Drîmbă a fost aproape complet uitat și la Timișoara, acolo unde numele său a fost dat unei străzi obscure, de circa 150 de metri, din zona Girocului. Asta deși, la un moment dat, se vorbea ca Ionel Drîmbă să fie omagiat prin denumirea unei străzi din cartierul său de baștină, Elisabetinul.

Numele său figurează pe panoul de onoare al sportivilor, în interiorul Sălii Olimpia, și cam atât.

Prieten bun al membrilor trupei Phoenix, apropiat în special de regretatul Bela Kamocsa, Ionel Drîmbă le-a întrupat spiritul: nonconformist, neprotocolar, revoluționar în gândire și în mișcări.

La ediția de azi a emisiunii Arena Radio, ați putut asculta al cincilea episod al serialului „Vestul Olimpic”, realizat de Gabriel Toth. Îl puteți reasculta aici: