AUDIO / O legendă uitată, ILSA Timișoara | Episodul 2 – Echipa de aur

Primii ani de după război au fost cei mai străluciți pentru poloiștii de la ILSA. Între 1946 și 1951, textiliștii timișoreni și-au adjudecat toate titlurile naționale – șase la număr – stabilind prima dominație din istoria acestui sport în România. De altfel, grație acelei scurte perioade de glorie, ILSA rămâne și acum pe locul 5 în clasamentul all-time al campionatului intern de polo, deși echipa nu mai există de aproape un sfert de veac.

Încheierea celui de-al doilea război mondial a însemnat și reangajarea muncitorilor evrei la Industria Lânii, disponibilizați cu toții în anii anteriori. La conducerea asociației sportive a fabricii a fost numit Iancu Bercovici, un bun cunoscător al jocului de polo, care l-a convins pe Torok Gabor să renunțe la statutul său de vedetă a clubului budapestan Ferencvaros și să formeze la Timișoara o echipă de top. În vârstă de 27 de ani în momentul sosirii la ILSA, Torok și-a asumat rolul de antrenor-jucător și a lucrat la șlefuirea unor sportivi extrem de talentați și bine înzestrați fizic, aflați deja în curtea clubului. Cel mai înzestrat s-a dovedit a fi Adalbert Sterbenz (Stănescu, după schimbarea numelui impusă de autorități), care s-a legitimat ca înotător la ILSA încă din 1938, pe vremea când avea 14 ani. „Stubi” practica în paralel handbalul – s-a numărat printre componenții primei echipe a Politehnicii, în 1947 – dar și baschetul. Așadar, avea o dexteritate aparte în mânuirea mingii și o forță a aruncărilor care l-au propulsat în topul golgheterilor, atât la ILSA, cât și, mai târziu, la echipa națională. S-au remarcat, de asemenea, doi portari de valori apropiate, Zoltan Norman și Lazar Weinreich. Până la retragerea lui Norman – considerat și azi unul dintre cei mai importanți portari ai poloului românesc – Weinreich a fost utilizat și ca fundaș central. În echipă și-au făcut loc și doi dintre cei mai valoroși înotători ai timpului – Laszlo Bohunitzki și Joszef Novak – cel care avea să devină primul înotător care a participat pentru România la Jocurile Olimpice! Între jucătorii importanți ai acestei perioade îi mai amintim pe Molnar Endre, Gyuri Kepich, Adalbert Retscher, Octavian Iosim și Zoltan Hoszpodar – acesta din urmă reprezentânt unul dintre puținele importuri, fiind originar din Arad.

 

În 1946, s-a putut desfășura o primă ediție propriu-zisă a Campionatului Național, după numeroase încercări nereușite în anii interbelici. În acel an, concursul fusese programat inițial la Timișoara, dar a fost mutat în București, la Ștrandul Obor, pentru ca jucătorii ce urmau să fie selecționați în echipa națională să-și poată continua acolo pregătirea pentru Balcaniada de la Split. ILSA a câștigat întrecerea internă de polo, după 5-4 în finala cu Ferar Cluj, meci încheiat timpuriu din cauza unui protest al ardelenilor, care au ieșit din bazin nemulțumiți de arbitraj. Ca un amănunt interesant, câștigătorii campionatului de polo au fost recompensați cu Cupa Helbam și cu… 8 pui!

ILSA și-a confirmat dominarea autoritară asupra poloului intern și în anii următori, iar principalii adversari la titlu au fost, de fiecare dată, echipe din Ardeal. Bucureștiul s-a urnit mai greu, punctând abia în deceniul 6 al secolului trecut prin departamentalele CCA și Dinamo.

Așadar, în 1947, ILSA și-a apărat titlul chiar la Timișoara, devansând în clasament Ferar Cluj și Libertatea Oradea. În anul următor, întrecerea de polo s-a desfășurat în sistem tur-retur, iar textiliștii de pe Bega s-au impus din nou fără emoții – 9 victorii din 10 posibile – devansând RATA Târgu Mureș și P.M. București. Titlul al patrulea, cucerit în 1949, a fost obținut și mai clar, chiar dacă numărul de jocuri a fost foarte redus: 5 victorii în 5 meciuri și golaveraj 45-5.

Din anul 1950, clubul a trecut la denumirea stalinistă Flamura Roșie Industria Lânii, dar această schimbare nu i-a împiedicat pe Stănescu și compania din drumul către cel de-al cincilea titlu. Principalul adversar, Metalul Cluj, în fața căruia bănățenii s-au impus cu 3-2.

În 1951, campionatul de polo s-a desfășurat sub forma unor turnee, găzduite în București, Sibiu, Cluj și Timișoara. Întrecerea s-a încheiat târziu, la sfârșitul lunii septembrie, aspect criticat de presă în condițiile în care niciunde în țară nu exista, la vremea respectivă, un bazin acoperit omologabil pentru polo. Flamura Roșie a avut și de această dată un parcurs aproape fără greșeală, câștigând 9 meciuri și remizând la 4 cu Progresul Târgu Mureș. Printre rezultatele cele mai importante, amintim un 9-1 cu CCA București și un 10-0 cu rivalii de la Ferar Cluj. Returul cu CCA s-a disputat la Timișoara, pe 22 septembrie 1951, în fața a 1.200 de spectatori adunați în jurul bazinului ILSA, iar favoriții au repurtat o victorie muncită, scor 9-6.

Șirul titlurilor obținute de poloiștii de la ILSA s-a oprit acolo, în 1951, după cucerirea celui de-al șaselea campionat consecutiv. Dezvoltarea cluburilor departamentale din București a frânt orice ambiție atât pentru Timișoara, cât și pentru centrele de tradiție din Ardeal. În 1952, titlul revenea în premieră echipei CCA București, puternic întărită cu poloiști din toate orașele care s-au luptat pentru supremație în anii precedenți. În echipa „militară” fuseseră cooptați, de la ILSA, Joszef Novak și Zoltan Hoszpodar, iar antrenor era Adalbert „Toto” Balint, unul dintre jucătorii importanți ai echipei timișorene din anii 30. Iar Dinamo, clubul care deține și în prezent recordul de titluri naționale, a câștigat primul campionat în 1957, având la timonă tot un timișorean: Imre Freund.

Începând cu anul 1952, poloul timișorean a intrat, încetul cu încetul, într-un con de umbră. Au urmat ani mulți de pendulare între primele două divizii, dar flacăra a rămas aprinsă. Despre toate acestea, în episodul următor.

În continuare, puteți asculta al doilea episod al serialului dedicat echipei de polo ILSA, realizat de Gabriel Toth, și difuzat în ediția de astăzi a emisiunii Arena Radio:

Episoade anterioare

Episodul 1