OPINIE | Minunea de la Oradea. Triumful unei discipline vitregite în România

Îmi voi începe editorialul într-un mod atipic pentru mine, adică într-o notă pozitivă, prin a transmite felicitări sincere poloiștilor de la CSM DIGI Oradea. Calificarea unei echipe de club în finala unei competiții europene pentru prima oară în ultimele trei decenii reprezintă cu adevărat o minune pentru poloul românesc.

De regulă, încerc să mă feresc de exprimări patetice. Când spun minune mă refer la starea generală a acestei discipline în România, mai mereu o a cincea roată la căruță, o rudă săracă atât în plan uman, cât și material pe plaiurile mioritice.

De ani buni, întrecerea internă din poloul românesc se limitează la aceleași opt echipe. Nimeni nu promovează, nimeni nu retrogradează, chiar dacă una dintre echipe ar alege să se prezinte la meciuri, prin absurd, cu jucători care nu știu să înoate. Aria de selecție e extrem de restrânsă, iar bazinele eligibile pentru polo din întreaga țară se pot număra astăzi, cu indulgență, pe degetele ambelor mâini.

Să vorbim strict despre colțul de țară în care ne aflăm, unde poloul își pierde din importanță și intensitate, asemenea unui degradé, pe măsură ce coborâm spre sud, de-a lungul Câmpiei de Vest. Oradea e reprezentată de două echipe în Superligă, ambele cu titluri naționale în palmares. Un oraș de tradiție al poloului românesc, în care investițiile în infrastructură s-au accelerat în ultimul deceniu. A apărut un bazin olimpic la standarde înalte ceea ce a și creat cadrul perfect pentru nașterea unei echipe de înaltă performanță – CSM DIGI – precum și o emulație printre copiii din zonă, care continuă să vină la polo, având la vârsta senioratului o rampă de lansare perfectă, numită Crișul.

La Arad se vorbește de ani buni despre supraviețuire. Condițiile materiale nu excelează, au fost ani în care sportivii și antrenorii s-au plâns de frigul din bazinul „Delfinul”, iar despre a face o concurență serioasă cluburilor puternice nu mai poate fi vorba. Totuși, prin strădania și truda uneori à la Don Quijote a unor oameni de sport în sensul cel mai propriu al termenului, poloul continuă să trăiască la Arad și să lanseze talente remarcabile.

Ajungem la Timișoara, unde trebuie să schimbăm timpul tuturor verbelor la trecut. În primăvara acestui an se vor împlini 18 ani de la dispariția fără urmă a acestui sport dintr-un oraș care, la scară istorică, se luptă pentru statutul de pionier al acestei discipline în România. Cele șase titluri consecutive cucerite de ILSA între 1946 și 1951 par acum doar povești din vremuri mult prea îndepărtate, precum bătăliile cu turcii ale lui Mircea, Ștefan sau Mihai ori războaiele daco-romane. Aproape că ajungem să ne întrebăm astăzi dacă astfel de vremuri au existat cu adevărat în poloul timișorean, când nimeni n-a mai practicat acest sport pe malurile Begăi în acest mileniu. Și e greu de spus dacă o va mai face cineva vreodată, în condițiile în care Timișoara duce în continuare lipsă de un bazin olimpic, fiind mângâiată periodic pe creștet doar cu promisiuni, machete și studii de fezabilitate de către politicienii locali.

În ciuda unui astfel de tablou al poloului românesc, cu multe nuanțe de gri, CSM DIGI Oradea va juca cu un trofeu european pe masă. Jos pălăria, încă o dată, băieți!

Gabriel TOTH